Tascha, Mira Feticu

Un roman tulburător şi autentic. O scriitură vie şi  precisă, capabilă  să redea cu măiestrie şi umor universul a două lumi paralele, decalajul Est-Vest (Olanda-România), modul de a fi al olandezilor şi al românilor, în toată splendoarea lui singulară şi paradoxală. Având drept sursă de inspiraţie «furtul de artă al secolului» de la Muzeul de Artă  din Rotterdam din octombrie 2012, comis de doi infractori români (Adrian Pricop şi Radu Dogaru ), autoarea Mira Feticu creează un roman dramatic în care personajele, prinse în vârtejul unor circumstanţe incontrolabile, îşi trăiesc condiţia de victime. Inconsecvenţă, teamă, manipulare ori minciună sunt doar câteva forme de exprimare a acestei frustrări. O proiectare reuşită a unor realităţi sociale indeniabile. Un roman excepţional.    

Scris iniţial în neerlandeză cu titlul Tascha.De roof uit de Kunsthal, - autoarea Mira Feticu fiind originară din România şi stabilită de mai bine de un deceniu  în Olanda-, publicat în 2015 şi  bucurându-se de un mare succes în Olanda şi în alte ţări europene, romanul Tascha a fost editat şi în limba română în 2016 la editura Pleaide (Satu Mare), în traducerea autoarei.

Intrarea în roman frapează prin motto-ul 2, rocambolesc şi straniu: «Şi cum e să spui adevărul?» întrebă poliţista. «O uşurare», minţi Tascha. Un prim semnal prin care cititorul este informat că drumul spre adevăr va fi pavat cu disimulări şi minciuni, utilizate ca arme de (auto) protecţie a victimelor sau ca strategii de demascare a hoţilor. Romanul este construit în totalitate în jurul investigaţiei efectuate de poliţia olandeză  în România (în cea de-a două vizită a lor), în scopul de a găsi tablourile furate sau cel puţin de a afla noi indici care ar facilita desfăşurarea anchetei.Tascha, iubita lui Radu Dogaru, îi insoţeşte pe poliţiştii olandezi în România, «ţara paradoxurilor», loc în care «nimeni nu venea să rămână, toţi veneau ca să aibă de unde să plece»,

Aventura căutarii tabourilor va fi pusă în acţiune de grupul de poliţişti (doi olandezi şi cinci români), prin demersuri insolite precum săparea gropilor în cimitir (Tascha a declarat că tablourile au fost ingropate în cimitirul din satul natal al lui Radu) sau expertiza cenuşii tablourilor arse (Olga Dogaru, mama lui Radu, a mărturisit că le-a ars). Intercaţiunea poliţistilor olandezi cu cei români va oferi perspectiva unei apropieri care va permite cunoaşterea lor, cu un mod de gândire şi un fel de a fi pe cât de similar, în postura lor de colegi, pe atat de distinct. Două modele de societate diferite: occidental (conştiincios) şi est-european (superficial, în care aparenţele primează, ospitalitatea, «mesele grele cu bucate» pentru a lăsa o impresie bună oaspeţilor).  

Este revelatoare postura pe care Mira Feticu o atibuie personajelor romanului, fiecare având rolul său de victimă, inclusiv politiştii olandezi, victime ale manipulării hoţilor.

În prefaţa ediţiei românesti a romanului, criticul Alex Ştefanescu afirmă, pe bună dreptate, că «datorită Mirei Feticu, se recuperează ceva din onoarea pierdută a românilor». Prin scrierea propriu-zisă a romanului, dar şi prin dialogurile personajelor din roman, cum ar fi exemplul Adrianei, experta venită de la Bucureşti, invitată la cină cu grupul de poliţişti olandezi şi români, care declară cu diplomaţie:

«De-a lungul istoriei, cazul mamei care distruge opere de artă ca să-şi acopere fiul nu e unic. Stephane Breitwieser a furat peste două sute de opere de artă din muzee din Europa în anii '90. Când poliţia l-a investigat, maică-sa a recunoscut că a distrus zeci de opere de artă, tăindu-le şi pe altele le-a aruncat într-un canal. «Pâtre endormi» a lui François Boucher, secolul al XVII-lea, ar fi fost unul din tablourile distruse de mama lui Stephane Breitwieser.» 

Prezenţa Taschei în roman are o însemnătate aparte. Tascha va deveni victimă a traficului de fiinţe umane după ce s-a îndrăgostit de Radu Dogaru, un băiat din satul ei de baştină, pe care îl va urma în Olanda, unde va fi vândută chiar de acesta şi forţată să se prostitueze. Tânăra trăieşte drama culpabilităţii şi a sentimentului de ruşine, fapt ce-i accentuează condiţia dramatică accidentală:

«Pe drumul spre cimitir Tascha nu înălţă  capul din pământ, de parcă ochii tuturor celor din sat plecaţi să adune căpşuni în Spania ar fi rămas acasă, s-o vadă pe ea escortată de poliţie. «Te simţi bine? întrebă o voce lângă ea, în engleză. Tascha tresări. Simţi cum, sub gluga trasă peste cap, urechile începeau să i se incălzească. «Nu prea», răspunse ea tot în engleză.»

În pofida sfâşierii interioare, Tascha nu are altă alegere de moment decât cea de aşi continua «activitatea» de prostituată, pentru aşi ajuta tatăl bolnav rămas într-un spital din România, un drum necruţător şi nemilos, de la care parcă nu există cale de întoarcere, aşa cum te-ai afla în imposibilitatea ieşirii dintr-un cerc vicios. Aceasta şi constituie, de fapt, drama romanului: situaţia de a nu avea de ales decât constrângerea, în lipsa oricărei alte perspective de viitor. Cel puţin, a unui viitor apropiat.

Asemeni scriitoarei fino-estoniene Sofi Oksanen, care  abordează  în romanul «Purificare» tema traficului de fiinţe umane (Zara şi proxeneţii Pasha şi Lavrentii), Mira Feticu ştie sa pună în evidenţă aspecte generatoare ale acestei situaţii dramatice, consecinţă directă şi ineluctabilă a unei societăţi în derivă, în plină tranziţie post-comunistă.

Pe de o parte, inocenţa de copil a Taschei, care asemeni Zarei la Sofi Oksanen, se va dovedi un handicap, un punct vulnerabil în avantajul traficanţilor. O inocenţă care creează şi consolidează o legătură afectivă directă cu cititorul: «râsul ei îi stătea în ochi, gata să i se rostogolească pe faţa rotundă, de copil.»

Pe de altă parte, violenţa, în toată cruzimea si absurditatea ei:

«Tascha se gândea că ar fi putut să răspundă că la ea în sat bătaia era o dovadă de iubire. Bărbaţii  îşi băteau nevestele, părinţii îşi băteau copiii şi copiii băteau şi ei ce puteau...»  O violenţă, fizică şi psihologică care a pus stăpânire şi pe Tascha: pe durata romanului, o vedem cum îşi trage mereu cu dinţii pieliţa de sub unghii, până la sânge.

Impactul pe care romanul îl produce asupra cititorului este într-atât de puternic, încât pare dificil să  determini pe balanţă greutatea/valoarea pagubelor aduse victimelor: dispariţia irecuperabilă a celor şapte picturi, printre care lucrări de Picasso, Matisse, Monet şi Gauguin, în valoare 18 milioane de euro sau destinul sacrificat de sclavă şi prostituată al Taschei.

            Un roman de o violenţă extremă, redată inteligent şi subtil, deloc ostentantoriu. Un moment de reflecţie asupra a două lumi pe cât de apropiate -aceeaşi cultură europeană- pe atât de îndepărtate.

Un roman simbolic, despre o pasăre rănită de destin. Tascha.

Le déclin des pays de l'Est au Royaume de Sasha Kozak

                                      par Maria Augustina Hancu

 

Un roman noir qui nous plonge intimement dans le monde violent et chaotique «de l’impitoyable transition» post-communiste des années 1990 en République de Moldavie, ce petit pays latin d’Europe orientale, devenu indépendant après le démantèlement de l’URSS. L’univers trouble d’un pays en quête d’une nouvelle identité, après avoir livré ses habitants à eux-mêmes et fait d’eux «des destins sacrifiés». Un magnifique roman sur la difficulté de se construire sur les ruines d’un monde décomposé.

 

«Le Royaume de Sasha Kozak» de Iulian Ciocan, paru récemment aux éditions Belleville et traduit du roumain par Florica Ciodaru-Courriol, se présente comme un «roman social déjanté», mais aussi, selon l’auteur lui-même, comme une exploration psychologique «de l’individu privé de toute certitude». On retrouve dans ce livre, d’une écriture sensible et émouvante, tout aussi ironique que drôle à sa manière, le style désarmant du romancier moldave que l’on a apprécié dans ses précédents romans.

Comment vivre sa vie lorsque l’être humain est seul face aux intempéries de l’Histoire, sans autre bouclier de protection que son imagination, ses rêves et ses espoirs? Comment supporter la réalité insupportable alors qu’il n’a que son propre destin comme frein à l’engloutissement et à l’anéantissement d’une transition post-soviétique sans fin? Voilà des questions qui hantent les personnages, dans une Moldavie enclavée et déchirée, «entre deux sphères d’influence voisines que tout oppose, une latine et l’autre slave», comme l’a bien remarqué Cristina Hermeziu.

Les protagonistes n’ont d’autre choix que celui de coexister dans ces deux communautés, dans un décor sombre et sans lendemain, en essayant, chacun à leur manière, d’échapper à un environnement suffocant:

«Jusqu’au petit matin, elle dressait le bilan de son existence en tressaillant de temps à autre, lorsque les hurlements des chiens errants déchiraient le silence sinistre de la nuit.
Ses méditations nocturnes la confrontaient dans sa conviction que la nature humaine prospérait dans le règne de la vanité et de la mort. Et s’il en était ainsi, n’aurait-il pas été naturel que l’humanité, partageant une même souffrance, soit meilleure, plus miséricordieuse et soudée? Or les gens que Victoria Ionovna croisait quotidiennement, non seulement ne se souciaient pas du lendemain, non seulement perdaient leur temps en broutilles, mais en plus étaient dominés par la concupiscence, l’orgueil et l’envie.»

La noirceur d’un monde dépourvu d’espoir, en décomposition lente et inévitable, s’étend sur un vaste espace, à l’instar de l’univers sombre du Tango de Satan (Satantango) du cinéaste Bela Tarr, dans le village perdu de l’immense plaine hongroise Puszta.
Comme les héros du cinéaste hongrois, les protagonistes de Iulian Ciocan luttent contre leurs démons, chacun avec ses propres moyens, pour se donner l’illusion de construire quelque chose, alors que «les années 90 étaient venues, le temps de la débandade et des destins sacrifiés» et que «des ruines de l’URSS naquit le chaos».

Le besoin de construire un rempart auquel s’accrocher devient impérieux lorsque le temps et l’époque propulsent désespérément ses habitants en avant à une vitesse fulgurante, impossible a à contrôler.

Certains se noient dans leur travail sans chercher à comprendre le sens de leur vie, d’autres ne jurent que par ces feuilletons dramatiques latino-américains qui leur font penser qu’ailleurs il y a plus malheureux qu’eux, d’autres encore sont hantés par un amour mal cicatrisé; tout est bon pour faire surgir les frustrations d’un monde désillusionné. On ne cherche qu’à s’évader de cet espace «où le plus dur était d’admettre son irrévocable inutilité».

Octavian Condurache, jeune journaliste désenchanté, ne rêve que d’écrire le roman de sa vie: il s’accroche autant que possible à ses rêves, malgré les critiques de sa femme Marcela.
Alexandru Cazacu, alias Sasha Kozak, ne peut contrôler sa vie, qui lui échappe, en cette époque de transition qui fait glisser les gens comme sur un toboggan. L’unique moyen pour lui d’avoir une prise sur son destin est de séduire les filles et de les jeter après usage, car «la vie était courte». Mais les protagonistes sont aussitôt rattrapés par leur destin et Sasha Kozak n’échappe pas à la pensée obsessionnelle qu’ «il avait laissé passer sa chance, et peut-être fichu sa vie en l’air... Un goût amer, insupportable, avait inondé sa bouche; c’était celui de la solitude... Sa vie n’était qu’une succession écœurante d’espoirs réduits à néant».

Outre quelques pensées sur l’écriture de son roman, Iulian Ciocan, dans le post-scriptum, s’adresse tout particulièrement aux lecteurs français, précisant que la littérature moldave, vue selon une perspective francophone, est à présent à l’ombre de la culture russe et qu’elle mérite plus d’attention car, nous dit-il, «un écrivain russe, quelle que soit sa valeur, ne peut comprendre le passé d’un Moldave de Moldavie latine».

Raison de plus pour saluer l’apparition de ce roman fascinant, qui nous fait voyager à travers un monde fort peu exploré, riche en culture et en histoire.

Maria Augustina Hâncu

 

Revue Texture, 6 juin 2017
http://revue-texture.fr/le-royaume-de-sasha-kozak.html

Chroniques

 

Premiul Goncourt 2016 - Leïla Slimani

                                                  Maria Augustina Hâncu

 

 

Când am descoperit spațiul cultural francez, în urmă cu mulți ani, și dorind să mă integrez mai bine în noua (pentru mine) societate occidentală, am avut de la bun început dorința să cunosc operele autorilor francezi și francofoni recompensate cu cele mai prestigioase premii literare. O cale interesantă și rapidă de a înțelege mai bine modul de gândire al francezilor și cum funcționează societatea, dacă luăm în considerare că selecția operelor premiate ține cont, pe lângă valoarea literară, și de aspectul comercial, de numărul de exemplare vândute, altfel spus, de interesul publicului față de o problematică adusă în prim-plan. Când vorbim despre literatură, în Franța zilelor noastre, ne gândim în primul rând la proză (romane, nuvele), dar și la eseuri, publicistică, interviuri, mărturii, studii literare, mai puțin la poezie. De aici și sentimentul de acreditare (confirmare) din partea opiniei publice față de angajamentul intelectualilor francezi – romancieri, eseiști sau filosofi (Michel Houellebecq, Alain Finkielkraut, Gilles Lipovetsky, Jean d’Ormesson, ca să cităm doar câteva nume de intelectuali francezi angajați, în viață). Totuși, un bun prozator este, în esență, plăsmuit de poezie (ca univers și percepție). Poezia este un rezumat al artei, un fundament general. Remarc nu doar faptul că un (bun) prozator este, implicit, un (bun) poet – dovadă fiind și pendularea între genuri, de la poezie la proză, mai rar în sens invers, ci și caracterul polivalent al oricărei personalități dintr-un domeniu de activitate.

Or, continuând linia angajamentului literar, prestigiosul Premiu Goncourt – acordat de mai bine de un secol – este pe undeva o fotografie a societății franceze într-un anumit moment (à un instant t), în sensul punerii în valoare a unui roman care tratează un subiect de actualitate și important în sensul cel mai larg, umanist, al cuvântului. Romanul care se bucură de acest premiu este considerat de Academia Goncourt drept „cea mai bună operă de ficțiune în proză’’ apărută în anul în curs. Faptul că opera premiată poate genera o agitație mediatică, pe fundalul unei diversități a opiniilor, nu diminuează din valoarea premiului Goncourt, perceput aproape ca o marcă a identității naționale franceze.

Sunt opere recompensate cu Premiul Goncourt care pot fi considerate reprezentative pentru spiritul societății franceze într-o anumită epocă: „Focul” (1916) de Henri Barbusse, „La umbra fetelor în floare” (1919) de Marcel Proust, „Condiția umană” (1933) de André Malraux, „Mandarinii” (1954) de Simone de Beauvoir, „Ai toată viața înainte” (1975) de Romain Gary-Emile Ajar, „Strada dughenelor întunecoase”(1978) de Patrick Modiano, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2014, „Amantul” (1984) de Marguerite Duras etc

Ceea ce deosebeste aceste romane de majoritatea celor recompensate cu prestigiosul premiu în ultimii 5-10 ani, este tocmai absența acestui „fundament poetic” despre care vorbeam (fundament construit, în mod solid, din imagini, gesturi, secvențe, priviri, reacții, complexe, tulburări, obsesii, reflexe ale personajelor literare), astfel încât opera literară să lase urme adânci în inima cititorului. Și asta nu pentru că în zilele noastre nu se scrie la fel de bine cum se scria odinioară, ci pentru că scriitura franceză contemporană reflectă starea de spirit a epocii. Se practică mai curând un stil dens și sobru, o scriitură care preferă să-și continue drumul direct spre obiectivul (intriga) vizat(ă) fără ezitări și ocolișuri, după logica pragmatică a societății occidentale, ceea ce ar putea surprinde publicul din alte spații culturale, înzestrat poate cu o capacitate de analiză mai profundă și cu o sensibilitate mai pronunțată când e vorba despre percepția unui mesaj umanist. În acest context discutăm despre Premiul Goncourt – 2016.

Dacă romanele premiate în 2014 (Pas pleurer, Lydie Salvayre) și 2015 (Boussole, Mathias Enard) se axează prioritar pe dimensiunea istorică (războiul civil spaniol de acum opt decenii sau o călătorie în Orient), romanul premiat în 2016, Chanson douce („Cântec duios”), de Leïla Slimani, pune în lumină câteva reflecții despre societatea de azi.

Romanul, apărut la Editura Gallimard, a fost desemnat din primul tur de scrutin (selecţia juriului, făcută într-un singur tur, este destul de rară în istoria Goncourt-ului), cu şase voturi favorabile contra celor două primite de Gaël Faye (Petit Pays) şi a câte unuia pentru Catherine Cusset (L'Autre qu'on adorait) şi Régis Jauffret (Cannibales).

Tânăra romancieră, de 35 de ani, Leïla Slimani, s-a născut la Rabat, Maroc, și a venit în Franța la 18 ani, unde a studiat Literele, apoi Ştiinţele Politice, după care a devenit jurnalistă pentru Jeune Afrique. Romanul premiat este cea de-a doua carte a autoarei. Chanson douce relatează povestea uciderii a doi copii de către bona lor. O istorie terifiantă, un act violent povestit încă de la începutul romanului, scriitoarea reușind să mențină cititorul în suspans, inițiindu-l în investigarea motivelor crimei.

Primul meu sentiment, după lectura cărții, a fost unul de empatie, revoltă și durere. O situație cauzată esențialmente de o profundă singurătate, periculoasă și distrugătoare, care generează frustrare, violență și nebunie.

Titlul romanului, Chanson douce, face referință la un cântec al lui Henri Salvador, un cântec duios, asemeni unui cântec de leagăn, pe care mama îl murmură pruncului în leagăn, un titlu care, prin gestul ireparabil al bonei, se revelă cinic, îți provoacă fiori reci. Romanul se deschide cu înștiințarea despre scena macabră a infanticidului: „Bebeluşul a fost găsit mort. […] Fetiţa trăia încă în momentul sosirii salvării”. Louisa, dădaca angajată de Myriam şi Paul Massé, îi asasinează pe cei doi copii, Mila şi Adam. Prin reacția violentă a mamei disperate la vederea cadavrelor copiilor – țipătul ei de animal rănit de moarte –, prin deznodământul dramatic al acțiunii anunțat încă din primele pagini, cititorul și naratorul devin complici, împărtășesc aceeași relație afectivă față de personaje.

Unul din punctele forte ale romanului este imposibilitatea sau refuzul părinților de a se îndoi de bonă, care, sub înfățișarea ei de îngrijitoare conștiincioasă și ireproșabilă, se va dovedi o ființă perversă, o adevărată asasină.

Cuplul format din Paul, inginer de sunet, şi Myriam Massé, avocată, este absorbit de activitatea lor profesională. Soţii sunt debordați de grijile casnice, fapt pentru care apelează la serviciile unei bone. Luisa pare să întrunească toate calitățile pentru a fi aleasă dintre alte candidate. Încetul cu încetul, dădaca le câștigă încrederea și devine parte a familiei („s’incruste”): se apropie mult de copii, își asumă sarcinile menajere, pătrunde în intimitatea celor doi soți. Va însoți familia până și în vacanțele petrecute în străinătate. Dintr-o lipsă acută de comunicare, toate personajele cărții suferă, sunt sfâșiate de o cruntă solitudine, stare ce va conduce iremediabil spre tragedie: cuplul care, sub aparențele politeții și a unui anume conformism occidental, va manifesta față de dădacă o indiferenţă justificată de buna educaţie; starea de derivă și abandon pe care o trăiește Myriam, în calitate de mamă și soție care va deveni amanta șefului cabinetului de avocați la care lucrează; lipsa totală de comunicare între cei doi soți, când Luisa va merge cu copiii în oraș pentru a le permite lui Paul și Myriam, rămași singuri la cină, să-și regăsească apropierea; situația Luisei, în grav dez­echilibru afectiv, după ce unicul ei copil, Stephanie, a plecat de acasă fără a-i da vreo veste ani de zile, depășindu-și cu greu crizele adolescenței, eșecurile care au condus la exmatricularea ei din liceu. Ca o condiție a supraviețuirii, bona își va modela rapid comportamentul în funcție de dorința ei de a-și regăsi echilibrul – și această dorință va deveni, în cele din urmă, criminală.

Leïla Slimani pune în evidență condiția atipică a rolului de dădacă, situat la granița dintre general și intim, fapt pentru care romanul a cucerit publicul francez încă de la apariția lui: cititorii s-au recunoscut în familia formată din cei doi părinţi activi profesional; s-au recunoscut în concesiile pe care sunt constrânși să le facă, pendulând între familie şi obligaţiile profesionale copleșitoare; s-au regăsit în sentimentul de încredere atunci când îşi lasă copiii în grija unor terţe persoane. După primul său roman, Dans le jardin de l’ogre (În grădina căpcăunului), Leïla Slimani confirmă, prin succesul celui de-al doilea roman, talentul său de scriitoare care sondează profunzimea dezechilibrelor umane, într-un stil percutant, sobru și concis. Leïla Slimani este cea de-a 12-a femeie care a fost recompensată cu Premiul Goncourt.

Revista Contrafort, Nr. 11-12(255-256), noiembrie-decembrie 2016

http://www.contrafort.md/categorii/premiul-goncourt-2016-le-la-sliman