Scrânciob pe mare

(Fragment)

1

 

Am auzit de la mii de kilometri foşnind un copac.

Mi-am făcut în grabă valiza

Şi-am venit la copacul din apă-

Văzui un scrânciob pe mare.  

 

Cu piciorul stâng îndoit, de cel drept sprijinindu-mi barba,

Stau tăcută ca la masa lui Brâncuşi

în scrânciobul legat de coloana infinitului, 

încleiată de el ca un melc după ploaie de peretele umed.

 

Atârn sus şi freamăt în ritmul valurilor abrupte

vocile celor care au trecut pe-aici în fugă,

vocile celor care au plecat

şi nu s-au mai întors.

 

Atârn sus legată de cer. Coloana infinitului

își continuă drumul, iar zborul este limitat.

Inima mea cristal milenar

pe apa Mediteranei.

 

 

Un columpio sobre el mar

    (fragmento)

                      1

Escuché a miles de kilómetros balancearse un árbol.

Preparé rápidamente mi maleta,  
llegué hasta el árbol del agua-
y vi un columpio sobre el mar.  

Con la pierna izquierda doblada,

y el mentón apoyado sobre la derecha,
me fui quedando silenciosa como frente en la Mesa de Brâncuşi
sobre el columpio sujeto a la Columna del Infinito
pegada a él como un caracol después de la lluvia
sobre la pared húmeda.

Suspendida por encima,

me muevo al ritmo de las olas abruptas
en las voces de los que han pasado por aquí en fuga,
las voces de los que se fueron y ya no regresaron.

Suspendida encima,

ligada al cielo,
la Columna del Infinito sigue su camino
y el vuelo es limitado.

Mi corazón, cristal milenario sobre las aguas del Mediterráneo.

2

Sunt născută pe un pământ

cu centrul în miezul periferiei-
de când a fost tăiat în două-
aisberg răzleţ pe Marea Neagră.

Acolo libertatea a fost  scoasă la licitaţie,

Dreptul la cuvânt dat pe credit în sticluţe,
Iar stăpânii sticluţelor în lipsă de stropi
Gândeau în locul nostru.

Cât trăgeam aer să-mi umplu suficient plămânii

cuvintele ca solzii s-au prins de trup, astfel
la diferite etape ale vieţii, ca să respir normal,
am crescut cu mai multe limbi materne.

E un pământ cu aburi de frică, 

cuvintele rostite sunt
furuncule crescute la genunchi,
ca să putem merge târându-ne.

Acolo o rândunică face primăvara,

tăcerea prelungeşte zilele,
picăturile ploii adaugă apa potabilă,
cuvintele „vise”şi „vize”sunt păsări identice,

unde bărbaţi merg cu umerii legănaţi

de povara istoriei şi de lipsa ei,
iar femei care gândesc interesează
când sunt celibatare
astfel nu stârnesc întrebări,

presiunile creează echilibrul

iar societatea, pentru a rezista,
caută să te creeze după chipul
şi asemănarea ei

și-atunci singura presiune pe care

am acceptat s-o învăţ
e presiunea apei.




Nací en un país 

con el centro en mitad de una periferia,
desde que fue cortado en dos-
iceberg errante sobre el Mar Negro. 

Allí la libertad fue subastada, 

el derecho a la palabra dado en porciones,
y sus dueños, a falta de gotas,
pensaban en lugar nuestro.  

Cada vez que aspiraba aire para henchirme los pulmones 

las palabras como escamas se me pegaban al cuerpo,
por eso, en distintas épocas,
para poder respirar,  
crecí con varias lenguas maternas. 

Entre espasmos de miedo, es una tierra  
donde las palabras dichas son forúnculos
crecidos en las rodillas,
para poder marchar gateando

Allí una golondrina compone el verano

el silencio prolonga los días
las gotas de lluvia son todo el agua potable
las palabras visa y vida son pájaros idénticos,

los hombres caminan balanceando los hombros

por el peso de la historia y de la falta de historia
mientras las mujeres que piensan
solo son interesantes cuando están acompañadas   
porque no suscitan preguntas

las presiones crean el equilibrio,

y, para resistir,
la sociedad busca crearte
a su imagen y semejanza;

yo, en cambio, la única presión

que acepto aprender
es la presión del agua.

3

Sângele e o pasăre adormită

în rana caldă a zorilor;
se trezește potolindu-și setea cu fuga
în picăturile zborului nesecat.

Memoria de plumb pe aripile larg întinse

descuie cu ochii ei adânci lacătele grele:
în apele subterane ale Mediteranei
se înmulțesc neașteptat rădăcinile.

În fuga pentru supraviețuire, în sângele mamei

Marea Neagră şi Marea Mediterană
şi-au dat indisolubil mâna ca să vin-
a fost primul meu zbor de pasăre.

Am rădăcini comune cu marea-

lacrimile căzute, de secole, în apa Mediteranei.
Clopotul cerului sună promițător departe.
În lume sufletele își caută jumătățile pierdute.




La sangre es un pájaro adormecido

en la herida cálida del amanecer;
se despierta saciando su sed con la fuga
en las gotas del perpetuo vuelo.

la memoria de plomo sobre las alas largamente extendidas

rompe con los ojos los pesados cerrojos
en las aguas del Mediterráneo
se multiplican impacientes las raíces.

Huyendo a prisa buscando sobrevivir

en la sangre de mi madre
el Mar Negro y el Mediterráneo se dan la mano
indisolublemente - 
aquel fue mi primer vuelo de pájaro.

Tengo raíces comunes con el mar-

las lágrimas caídas, por siglos, en aguas mediterráneas
la campana del cielo resuena como una promesa a lo lejos. 
En el mundo, las almas buscan sus mitades perdidas.

4

Ani în şir,
adolescentă în exil,
când auzul îmi convertea
lumea în tăceri adânci,
şi aproape că nu rostii un cuvânt
în primii ani de exil
veneam duminică în zori pe malul Mediteranei
cu inima plină de cioburi de sticlă.

Marea- prima mea liturghie duminicală,

mare- altar.
Mă închinam cu pietate,
îmi lăsam încălţămintea şi hainele
şi mă aruncam în apa Calancelor.

Nu exista nici un risc:

Duminică în zori nu-s salvamari
să-mi strige că depăşesc bariera de securitate
când planam kilometri şi kilometri în tunel
dincolo de accesul permis, kilometri şi kilometri.

Nici un risc.
Scuturându-mi cioburile,
în apă nimeni nu s-ar fi tăiat atingându-le-
în apă totul devine mângâiere:
iluziile, armele.

Ani în şir, hrana de acasă în exil

era carnea Mediteranei
când scrisorile mamei nu ajungeau la destinaţie
şi nu exista alt mod de comunicare.

Nici un risc. În apă nu se văd lacrimile

nici sângele ţâşnind din răni deschise,
În apă totul devine un întreg-
cicatricele, curenţii marini.

Kilometri şi kilometri în tunelul fierbinte;

în urma mea pluteau cioburi de sticlă
pe apa Mediteranei
ani în şir.




Largos años

adolescente en exilio,
cuando mi oído convertía
el mundo en silencios profundos
y yo no había pronunciado ninguna palabra
en aquellos primeros tiempos
iba el domingo al amanecer al borde del Mediterráneo  
con el corazón astillado.

El mar, mi primera liturgia dominical.

el mar-altar.
Me inclinaba con piedad
me quitaba los zapatos y la ropa
y me echaba al agua de las Calanques.

No existía ningún riesgo:

el domingo al amanecer
no había salvavidas para gritarme
que no sobrepasara la línea de seguridad
cuando planeaba kilómetros y kilómetros a través del túnel,
más allá del acceso permitido, kilómetros y kilómetros.

Ningún riesgo. Sacudidas las astillas en el agua,

nadie se cortaría tocándolas. 
En el agua todo llega a ser caricia
las ilusiones, las armas.

Largos años, la comida de mi hogar en el exilio

era la carne del Mediterráneo,
cuando las cartas de mi madre no llegaban
y no existía otro modo de comunicación.

Ningún riesgo. En el agua no se ven las lágrimas,

tampoco la sangre surgiendo desde heridas abiertas,
en el agua todo se hace un todo entero:
las cicatrices, las corrientes marinas.

Kilómetros y kilómetros en el túnel caliente;

detrás de mí flotaban las astillas de vidrio
sobre el agua del Mediterráneo
largos años.  

5

Știu că trebuie să înot continuu

ca să ajung la mine însumi,
printre miile de vieți în picături
cu secrete nedezvăluite în spate.

Tot mai apropiată de lume,

asemenea trenului accelerat al lui Sorescu,
care pe masură ce avansa,
nu se apropia,

să stau departe ca să fiu în viaţă

exist când între valuri iau chipul mării,
respirațiile creează cercuri concentrice
în funcţie de limba în care gândesc
și revin încontinuu la starea iniţială

Să stau la distanţă ca să nu ard,

ca Naja-Naja din romanul lui Le Clezio
care străbătea lumea pe ape şi uscat
în chip de umbră femeie suflare.

Sunt obosită de devorări gentile vorbe

mieroase când se-aruncă printre versuri
să-ţi vadă ochii la simţirea mirosului de sânge
oameni ce merg cu picioarele legate
şi ascultă cu ochi bulbucaţi.




Por eso he de nadar sin descanso 

para llegar a mí misma
a través de miles de vidas entre las gotas
detrás los secretos sin desvelar.

Cada vez más cerca del mundo, 

como el tren acelerado de Sorescu,
que a medida que avanza más,
se aleja.

Mantenerme alejada para mantenerme en vida, 

existo cuando entre las olas tomo la imagen del mar,
las respiraciones crean circulos concentricos,
según el idioma en que pienso,
y regreso continuamente al estado inicial.

Quedarame a cierta distancia para no quemarme,

como Naja-Naja en la novela de Le Clezio,
que atravesaba el mundo sobre las aguas y la tierra
con rostro de  sombra, mujer, hálito.     

Estoy cansada de tantos caníbales amables,

precipitados sobre los poemas
para espiar en mis ojos el olor de la sangre
de los que caminan con las piernas apretadas
y escuchan con los ojos como platos.

6

Învăţ mereu să îmblânzesc marea
cum aş învăţa toanele unui cal nărăvaş
marea singura cale de supravieţuire
marea punctul meu de echilbru.

Fiindcă în fiecare clipă lunec abrupt

invizibilă săgeată de foc
şi nimeni nu mă poate opri
nu-mi poate întinde o mână de ajutor.

Să-mi asum și peste ani fulgerele,

culorile, rănile,
rădăcinile de uscat şi scoicile mele de apă,
ridurile tatei când copacii îşi pierd mai devreme frunzişul
şi lacrimile bunicii că nu a mai mers la şcoală
cînd au sosit sovieticii, singura ei rezistență…

Punctul meu de echilibru-marea

nu mi-a dat nici un răspuns,
mi-a adâncit întrebările-

dar iubirea începe acolo unde încep îndoielile.

Aprendo siempre a dominar el mar

como si domara el malhumor de un caballo intratable;  
el mar, único camino para sobrevivir,
el mar, mi punto de equilibrio.

Así voy resbalándome de manera abrupta,

una flecha de fuego invisible,
y nadie puede pararme, 
y nadie puede tenderme la mano.

Asumir, años después,

mis colores, luces, 
mis raíces de tierra y mis conchas de agua,
las arrugas de mi padre cuando los árboles pierden temprano el follaje
y las lágrimas de mi abuela que no quiso ir al aula
a la llegada de los soviéticos, como su único signo de resistencia…

Mi punto de equilibrio, el mar,

sin darme respuestas
ha ahondado en mis interrogantes-

pero el amor empieza con las dudas.

12

La mii de kilometri de lume foșnește un copac.

Un scrânciob pe mare își reclamă legănat
singurătatea în rădăcinile apei,
ca o mână integrarea în corp.

Atârn sus şi, în ritmul valurilor abrupte, 

freamăt vocile celor care au trecut pe-aici în fugă.
Marea smulge lungi fire roșii
din măduva apelor.

Atârn sus legată de cer. Coloana fără de sfârșit

își continuă liniștit urcușul, iar zborul devine un ecou însângerat:
inimile noastre-corali roșii
milenari pe apa Mediteranei.

Cobor în lume din fuscel în fuscel

ca o prelungire de aburi.
Din spatele meu creşte infinit
vertebră cu vertebră, coloana.

A miles de kilómetros del mundo está temblando un árbol.

Un columpio sobre el mar reclama
balanceándose
la soledad en las raíces del agua,
como una mano reclama su integración con el cuerpo.

Suspendida por encima, me muevo al ritmo de las olas abruptas 

en las voces de los que han pasado por aquí
de prisa
en fuga…
El mar arranca largos hilos rojos
de las medulas del agua.

Suspendida encima, ligada al cielo.

La Columna del Infinito sigue tranquilamente su ascensión
y el vuelo llega a ser un eco ensangrentado.
Nuestros corazones, corales milenarios
rojos sobre el agua del Mediterráneo.

Desciendo al mundo de un escalón a otro,

como una prolongación de hálitos.
Detrás mi espalda crece también al infinito,
vértebra con vértebra,
la columna.