Se afișează postările cu eticheta Poeme 2014. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poeme 2014. Afișați toate postările

marți, 23 septembrie 2014

Dedublare

Sunt născută pe un pământ
cu centrul în miezul periferiei
de când a fost tăiat în două
aisberg răzleţ pe Marea Neagră

unde libertatea a fost  scoasă la licitaţie
dreptul la cuvânt dat pe credit în sticluţe
iar stăpânii sticluţelor în lipsă de stropi
gândeau în locul nostru

cu cât trăgeam aer să-mi umplu suficient plămânii
cuvintele ca solzii s-au prins de trup astfel
la diferite etape ale vieţii ca să respir normal
am crescut cu mai multe limbi materne

născută pe un pământ cu aburi de frică
unde cuvintele rostite sunt
furuncule crescute în genunchi
ca să putem merge târându-ne

unde o rândunică aduce primăvara
tăcerea prelungeşte zilele
picăturile ploii adaugă apa potabilă
cuvintele „vise”şi „vize” sunt păsări identice

unde bărbaţi merg cu umerii legănaţi
de povara istoriei şi lipsa ei
iar femei ce gândesc interesează când nu sunt singure
fiindcă nu stârnesc întrebări

unde presiunile creează echilibrul
iar societatea pentru a rezista
caută să te creeze după chipul şi asemănarea ei

şi-atunci singura presiune pe care am acceptat să învăţ

e presiunea apei

Rece-i carnea revelaţiei

L-am zărit prima dată
de la zeci de metri depărtare
printre sutele de priviri studenţeşti

încurcată îmi grăbeam pasul fugeam
veneau din urmă ochii de foc  

firile de nisip pe plaja mediterană
piroane în tălpi printre sandale
şi nu puteam să mă uit înapoi
de flăcările ce-mi luau spatele picioarele

paşi alături ochii necunoscuţi
îmi rodeau până la sânge pielea

degetele-mi roşii căutau ceva în geantă
i-am întins o carte cum i-aş fi întins tigrului
scăpat din cuşcă o bucată de carne
să nu se ia după mine
Elogiul fugii lui Henri Laborit

îmi răspunse cu o scotocire în geantă
privirea mi s-a prelins pe tăişul unei cărţi
am intrat  în apă să-mi regăsesc echilibrul
m-a sprijinit de braţe să nu cad
după ce-mi întinse din geanta lui

Elogiul fugii lui Henri Laborit

Lacrimile căzute în Mediterană sunt umbre vii

Mării Mediterane îi datorez dreptul la memorie
din timpurile când  îmi începeam ziua
după pasajul citit în Biblie la întâmplare

marea mi-a scuturat praful peste care
se aşezase amintirea strămoşilor mei
ultimele zeci de decenii

apei îi datorez dreptul la viaţă legată de ea
până la venirea pe lume încă din burta mamei
Marea Neagră şi Marea Mediterană şi-au dat mâna
ca să vin

Pe malul mării am învăţat să tac
sarea cuvintelor aburii stărilor sufleteşti
de mă dor valurile când scot o vorbă
tulburând o rânduială a lucrurilor

am rădacini comune cu marea

lacrimile căzute ani în şir în apa Mediteranei 

Umbrele încrustate înfăşoară vertical

În fiecare clipă trebuie să fac faţă provocării
parcele nefuncţionale pe corp să le trec cu vederea
pete albe care apar la suprafaţă umbre definitiv încrustate
membrii familiei dispăruţi fără urmă generaţii în urmă

cum s-ar fi mişcat mâinile mele acum
dacă s-ar fi întors din siberii unchiul Iacob
cum ar reflecta ochii mei cerul
dacă mătuşii Marta nu i-ar fi murit copiii
la polul nord toţi unul după altul

umbrele îmi încolăcesc fiinţa se aşează
vertical în faţă la prânz în parc peste tot
privesc în ochi fac semne cu mâna
îşi cer insistent dreptul la viaţă

nu vei avea linişte nicăieri îmi spune îngerul
scapă de ele viaţa-i apă curgătoare 
totu-i pânză albă întinsă peste lume
intră-n apă scapă de ele

Nu eşti în toate minţile de ce dai atenţie umbrelor gândeşte-te
la lucruri serioase fii în rând cu lumea reuşita-i coloana societăţii
dar din 1940 altfel a fost croită lumea şi societăţile
şi de atunci trăiesc cu aşchii de sticlă sub inimă unii pot alţii nu 

eu tac fiindcă roua e un nou punct de plecare
iar stâncile milenare ale Orheiului Vechi
adăpostesc umbre încrustate ce-şi vestesc
revenirile generaţii înainte

bunicul Matei a supravieţuit fiindcă la plecare
şi-a luat un pumn de ţărână de sub prag
mângâia pământul de-acasă la polul nord în fiecare clipă
într-un colţ al buzunarelor pantalonilor uzaţi
ca pe nişte fire electrificate care-l ţineau conectat la viaţă

Nu pot respira integral petele albe zăngănesc pe corp
sunt ruptă fir cu fir dinăuntru cum rupt mi-a fost pământul
intru-n apă umbrele-rizomi în spate întind larg aripile peste lume

se-aştern pânze albe ciuruite de gloanţe kalaşnikov   

Crescând din muchia mării

Învăţ mereu să îmblânzesc marea
cum aş învăţa toanele unui cal nărăvaş
singura cale de supravieţuire
punctul meu de echilibru

fiindcă în fiecare clipă lunec altundeva
abrupt şi iremediabil ca o săgeată de foc
şi nimic nu mă poate opri
şi nimeni nu-mi poate întinde o mână de ajutor

mă pomenesc pe marginea unui hău
cerând cu disperare un semn
cu picioarele lunecându-mi mereu înainte
pe o argilă lucioasă

scriu ca să nu strig disperat după ajutor
şi să nu mă audă nimeni cerând ajutor
ca să-mi opresc tremurul mâinilor
care se zbat la orice mişcare a vieţii
ca un animal rănit înainte de a-şi da ultima suflare

ca să fii cu mine trebuie să-ţi asumi
fulgerele stările culorile
salturile mele de umor altele în fiecare clipă
rădăcinile de uscat şi scoicele mele de apă
ridurile tatei când copacii îşi pierd mai devreme frunzişul
şi lacrimile bunicii că nu a mai mers la şcoală
când au sosit sovieticii singura ei rezistenţă

nu tot ce vezi e umbra faptului împlinit
mi-a trebuit ani să înţeleg că în realitate zâmbetul e baraj
pentru  a ţine încuiată uşa de  la intrare
că lipsa lui însemna să spui ceva despre tine
când credeam naiv că zâmbetul e generozitate

că tăcerea-i scheletul valorii
iar braţele de flori sunt capcane deschise
că adevărata poezie nu se scrie în palate
iar unde şchiopătează justiţia
preoţii sunt în topurile oamenilor de afaceri
că libertatea-i discreţie iar unde-i sclavie
oropsiţii tac în timp ce avuţii strigă că n-au nimic...

punctul meu de echilibru marea
nu mi-a dat nici un răspuns mi-a adâncit întrebările

dar iubirea începe acolo unde încep îndoielile

Limitele nu-mi vor atinge niciodată tălpile


Limitele fixate în carne lăstăresc fisuri
aruncă difuz sângele în corp pentru oxigenare
trecem noi şi peste asta spune încrezut bunica
au fost vremuri mai grele şi-mi pune-n faţă alfabetul latin

limitele fixate în carne au cele mai zimţate tăişuri
lucrurile stabile puse în rând revoltă
aşa cum dezgustă moralitatea onctuoasă etalată
în creaţiile autorilor provinciali pentru greutate 

copilul ăsta nu prinde literele chirlice faceţi ceva
ce viitor fără limba principală de comunicare
pe-atunci nu ştiam de cuvintele interzise din casa bunicilor
nici că unchiul Lazăr a trecut Prutul în ’90
revenit în sat după 50 de ani s-a stins
cu mâna pe inimă câţiva paşi înainte
de-a ajunge la mormântul părinţilor

iubesc marea pentru că limitele apei
nu-mi vor atinge niciodată tălpile
şi voi putea să-mi împlânt trupul în infinit
şi voi învăţa să revărs litere şi voi învăţa să merg

iubesc marea pentru că te obligă s-o vezi
privind înainte lăsând totul în urmă 
lucrurile despre noi stau înşirate
în spatele nostru regretele eternul reînceput

limitele destramă imperii infinitul renaşte ruini
iau forma mării ca oasele în clipă
ţin în mâini urmele milioanelor de călători
lucind pe apă pulsul zilelor miilor de ani
zvâcnindu-mi la încheieturi urmele miilor de navire
trecute secole pe-aici ducând libertatea cu ele
pot zbura nelimitat pot merge fără oprire

marți, 16 septembrie 2014

Pe Îngeri îi ia Dumnezeu




Pe Îngeri îi ia Dumnezeu

In memoriam Ecaterina Cupcea (1992-2014)


Dragă verişoară, scumpă Tincuţa,

Chipul tău mi-a fost gravat în suflet, din clipa în care te-ai născut.

 La 6 iunie 1992, la Orhei.

În plin război pe Nistru. Pe atunci nici nu bănuiam că vei trece într-o zi, de-acasă la şcoală,  pe lângă tonele de armament care ne-apasă încă sufletele, în drum spre Liceul  «Lucian Blaga» din Tiraspol, unde ai studiat o perioadă.

Copil drăgălaş şi cuminte, dar mai ales multaşteptat, ne-ai frapat pe toţi cu prima ta privire, profundă şi interogatoare, de bunvenit în lume. Naşterea oricărui copil e binecuvântare, dar venirea ta pe lume însemna mai mult, însemna salvarea unei vieţi, cea a mamei tale. Şi tu ai câştigat şi mai mult iubirea noastră, din primele clipe de viaţă.

Suflet sensibil, de o rezistenţă uluitoare prin tăcere şi răbdare, lăsai o aură luminoasă pe unde treceai. Tu marcai prin gingăşie şi blândeţe, acoperind totul cu un zâmbet, ca să nu cumva să fii întrebată de durerile tale, pe care le ascundeai în adâncul inimii de când ai trăit, mică de tot, separarea părinţilor, pe care îi vedeai mai mult ocazional... Dar, suflet nobil, găseai refugiu în cărţi şi lecturi şi astfel compensai totul, crezând în puterea vindecătoare a cuvintelor.  

Printre elevii buni la şcoală, la liceu, apoi la facultate, la Academia de Poliţie Ştefan cel Mare din Chişinău, pe care ai absolvit-o cu succes. Şi unde urma în această toamnă să începi şi Masteratul. Dar altul ţi-a fost Destinul...

O plecare în vacanţă în Europa ţi-a frânt viaţa în plin zbor. Şi tu, ca întotdeauna, ai tăcut, când te-a durut ceva, cu gândul că va trece, cum toate-au trecut, îndurate de tine. Până viaţa ţi s-a scurs, picătură cu picătură…

La 16 august 2014.

Te-ai stins în miez de august, departe de ţară şi de ultimele mângâieri ale mamei, în clipele de agonie… O plecare subită… nedreaptă… neexplicată… neacceptată…

Ai lăsat un vid imens în jur. Un gol pe care nu-l va umple nimeni niciodată cu nimic.

Îmi apari deseori în vis, după plecarea ta, se spune că cei dispăruţi îşi aleg câteva rude apropiate cărora să le comunice, noi ne înţelegeam din tăcere, iar tu ai lăsat multe vise şi proiecte nerealizate, nemărturisite…

Mă doare totul în jur…Te văd peste tot, în fiece copilă cuminte şi gingaşă, în fiece zâmbet inocent... De când ai plecat, văd lumea altfel… «nimic nu poate alina durerea pe care o simţim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forţa, nici blândeţea…», spune Haruki Murakami…

Ai fost o fiinţă excepţională, incredibilă ţi-a fost venirea pe lume, prezenţa, dar şi plecarea…

Mă rog la Domnul să ne dea putere, celor care te vom iubi mereu, să suportăm şi să ne ascundem durerea... Dar Domnul ştia cu mult înainte totul…demult poate voia să te ia la El, iar noi nu bănuiam nimic...

Fiindcă pe Îngeri îi ia Dumnezeu.

                                                  Chişinău, 22 august 2014, cimitirul Sfântul Lazăr



Pe Îngeri îi ia Dumnezeu

                                               In memoriam Ecaterina Cupcea

Îngerii au fost la început oameni
mergeau pe jos visau  îşi trăiau din plin viaţa
până să-i vadă Dumnezeu

Îngerii sunt văzuţi doar de Dumnezeu
şi de alţi îngeri
pentru toţi ceilalţi sunt invizibili

Când toţi vorbesc ei tac
când toţi râd ei se întristează  
când toţi cântă ei ascultă
când toţi strigă ei se roagă

Clipele bune şi rele cu inima lor
îngerii le transformă în picături albe
în jur cresc noi şi noi raze
alte şi alte lumini

Dar preamultul întuneric pe pământ rămâne
mereu neacoperit şi-atunci
ca ultimă soluţie salvatoare
pe Îngeri îi ia Dumnezeu






















vineri, 8 august 2014

Un spațiu de zbor în trecut

celor deportați în Gulaguri

Când am văzut prima dată marea, mii de oameni pe apă
mă ţinteau în ochi, copil, aceasta mi s-a-ntâmplat.
Azi doar trăsăturile de pe chipuri sunt altele,
în rest nimic nu s-a schimbat.

Cu timpul tot mai greu cernem ochii de ceaţă,
chipurile de oameni se-nvăluie-n fum sferic.
Trec mereu sub apă printre aburi şi gheaţă
ca să ajustez imaginile mai simetric.

Drumuri de sare, lacrimi hrănindu-se cu alge,
degete răsfirând peşti şi lumină,
răni sângerii fâlfâind săţios prin catarge,
biodiversitate marină.

Cu timpul apa rămâne singurul spaţiu
unde pot zbura îndărăt ca pasărea colibri
ca să țin împreunate clipele de valuri-
cei plecaţi o dată  nu mai pot reveni liberi.
Cei plecaţi o dată nu mai revin la fel,
se-ntorc în bucăţi  sau nu se întorc nicicând.
Rămân spaţii albe și hărţi trasate rebel-
şi deportaţii credeau că se vor întoarce curând...

Memoria-i coroană-nşirată cu nuferi pe ape,
florile nu se ofilesc lângă maluri.
Când uitarea aruncă cercuri de lanţuri pe-aproape-
stropii memoriei sar răpăind între valuri.
Caut bunicii care n-au revenit, pe ape privesc.
Generaţii mai cercetează fotografii şi cărţi îndeaproape.
Nimic nu s-a schimbat, mii de oameni ochii-mi ţintesc,
sângele meu desenează hărţi albe pe ape.