Nichita Stănescu (1933-1983), poeta y ensayista rumano.
Ploaie
în luna lui Marte
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Lluvia
en el mes de marzo
Caía
una lluvia infernal
y
nos amábamos
bajo mansardas.
A
través del cielo de la ventana, óvalo,
las
nubes
fluían
en
marzo.
Las
paredes del cuarto estaban
inquietas
bajo dibujos a tiza.
Nuestras
almas danzaban
invisibles
en un mundo concreto.
Lloverá
sobre tus alas, decías,
Llueve
con globos sobre el globo y a través del tiempo.
No
es nada, te decía, Lorelei,
llueve
con plumas sobre mi vuelo.
Yo
subía
y ya no sabía
dónde
en el mundo había
dejado mi cuarto
Detrás
me gritabas: respóndeme, respóndeme
¿Quiénes
son los más bellos? ¿Los hombres? ¿La lluvia?
Caía
una lluvia infernal, lluvia de locura,
y
nos amábamos
bajo mansardas.
No
habría
querido que terminara
jamás
aquel mes de marzo.
Acum
vom sta...
Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Acum vom sta înlăuntrul unui ochi
văzuţi din toate părţile.
Sfera ne va-nconjura glorios
deodată cu hărţile.
Copaci cu vârfurile întoarse spre noi,
munţi, oraşe, catedrale...
Ca pe un zid al morţii maşinile
înegresc, albe spirale.
Te ţin de umăr. Tu.nclini tâmpla
rece ca.ntotdeauna.
Suntem doi şi singuri
şi-n loc de inimă ne bate luna.
Ahora
nos quedaremos...
Ahora
nos quedaremos dentro de un ojo
vistos
de todos los lados.
La
esfera va a cercarnos gloriosamente
al
mismo tiempo que las cartas.
Árboles
con sus copas giradas hacia nosotros,
Montañas,
ciudades, catedrales...
Como
una pared de la muerte, los coches
Ennegrecen
blancas espirales.
Te
sostengo por el hombro. Inclinas tu sien
fría
como siempre.
Somos
dos y solos
Y
en lugar del corazón, late
la luna.
***
George
Meniuc (1918-1987), poeta, escritor y traductor rumano de Moldavia.
Vasul-Nălucă
Din
gomanul nopţii o stea se
agaţă de păr
şi-ţi lunecă între sâni.
În cadrul ferestrei iţi contemplam silueta,
aşa o schiţează doar pictorii inspiraţi.
Pluteam, pluteam pe vasul-nălucă
spre ţărmul unei insule fabuloase.
Zbura către noi un porumbel:
Vrei mei, pasăre albă?
I-am dat mei.
Alerga un cerb către noi:
Vrei fân, cerbule ochios?
I-am dat fân.
Se târî o şopârlă verduncă:
Vrei o musculiţă, şopârlo?
I-am dat o musculiţă.
Pluteam, pluteam pe vasul-nălucă,
între pământ şi cer, în uitare.
Ai plecat şi
nu te-am mai văzut
niciodată.şi-ţi lunecă între sâni.
În cadrul ferestrei iţi contemplam silueta,
aşa o schiţează doar pictorii inspiraţi.
Pluteam, pluteam pe vasul-nălucă
spre ţărmul unei insule fabuloase.
Zbura către noi un porumbel:
Vrei mei, pasăre albă?
I-am dat mei.
Alerga un cerb către noi:
Vrei fân, cerbule ochios?
I-am dat fân.
Se târî o şopârlă verduncă:
Vrei o musculiţă, şopârlo?
I-am dat o musculiţă.
Pluteam, pluteam pe vasul-nălucă,
între pământ şi cer, în uitare.
De atunci a pierit porumbelul,
a fugit cerbul,
a dispărut şopârla.
Am murit şi eu.
Adică nu cu totul, însă
nu mai sunt cel ce-am fost.
Umblu pe pământ,
precum drumeşte luna pe ape,
în căutarea ta.
El
Barco-Fantasma
Del
ruido de la noche una estrella se agarra en tu pelo
y
desliza entre tus pechos.
En
el marco de la ventana contemplaba tu silueta,
así
pueden esbozarlo sólo los pintores inspirados.
Flotaba,
flotaba sobre el barco-fantasma
hacia
la orilla de una isla fabulosa.
Una
paloma volaba hacia nosotros:
quieres
un poco de mijo, pájaro blanco?
Le
di mijo.
Un
ciervo corría hacia nosotros.
Quieres
heno, ciervo de ojos grandes?
Le
di heno.
Un
lagarto verde se arrastraba:
Quieres
una pequeña mosca, lagarto?
Le
di una pequeña mosca.
Flotaba,
flotaba sobre el barco-fantasma
entre
la tierra y el cielo, en el olvido.
Te
fuiste y nunca te vi de nuevo.
Desde
entonces, la paloma murió,
el
ciervo corrió,
el
lagarto desapareció.
Yo
también morí.
Es
decir no completamente, pero
No
soy más el que era.
Camino
por la tierra
como
la luna se hace camino sobre las aguas,
buscándote.
Toamna
lui Orfeu
Trenul se puse în mişcare, contemplam din cupeu
Cum aleargă înapoi: halte, poduri, salcâmi.
Alergam şi eu, ca stâlpii de telegraf, înapoi,
Înapoi spre tine, văzându-te în gară,
Prin ploaia ce-şi varsă lacrimile pe geam.
Avionul decola în azurul grozav
Şi oraşul aţipi, ca o turmă lângă ape.
Zbura avionul, dar parcă nu zbura
Pe deasupra troienelor albe, de calcar,
Îngheţase soarele pe aripile lui,
De unde tu-mi fluturai cu batista.
Vaporul iesi în larg, elegant,
Din ceaţă se tânguiau pescăruşii.
Ţărmul se clătina, alungit,
Buiau talazurile negre la proră.
Nu era nimeni pe mare, dar eu te zăream
Cu ghiocei în mână pe cheiul pustiu.
Luna îşi anina de nuc cosiţa
Într-o toamna brumată şi nouă.
Tu erai demult plecată în lume.
Greierii amuţiră şi ei in grădină.
În solitudinea nopţii vedeam cum răsai:
Din iarbă, din aer, din valuri.
El
otoño de Orfeo
El
tren se puso en marcha, contemplaba desde el vagón
como
corrían detrás: paradas, puentes, acacias.
Yo
también corría detrás,
como los postes de telégrafo,
Detrás
hacia ti, viéndote en la estación,
A
través de los arbustos incendiados por el sol rojo
A
través de la lluvia que echa sus lágrimas sobre la ventana.
El
avión despegaba en el gran azul
Y
la ciudad se adormecía como un rebaño cerca del agua.
El
avión despegaba, pero era como si yo no despegara con él
Por
encima de la blanca nieve, de caliza,
el
sol había helado sobre sus alas,
de
donde tú me sacudías un pañuelo.
El
barco salió al ancho mar, elegantemente,
Desde
la niebla, las gaviotas se lamentaban
La
orilla vacilaba, acostada,
Las
olas oscuras se precipitaban adelante del barco.
No
había nadie en el mar, pero te percibía
Con
campanillas de invierno en tus manos sobre el andén vacío.
La
luna colgaba su trenza al nogal,
dentro
de un otoño nuevo y cubierto de escarcha.
Te
habías ido por el mundo desde hace tiempo.
Los
grillos enmudecieron también en el jardín.
En
la soledad de la noche veía cómo surgías:
desde
la hierba, desde el aire, desde las olas.
***
Actorii
Cei
mai dezinvolţi
- actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice.
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,Încât, pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic,odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!
Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inesteticŞi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile.
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice.
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,Încât, pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic,odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!
Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inesteticŞi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile.
Los
actores
Los
más
libres son los actores!
Con
las mangas arremangadas,
¡
Lo
mucho que saben mostrarnos
como vivir la vida!
Nunca
vi un beso más
perfecto
Que
el de los actores en el tercer acto,
Cuando
los sentimientos empiezan a aclararse.
Su
muerte en escena es tan natural,
Que,
en comparación
con su perfección,
Los
que están
en los cementerios,
Los
muertos verdaderos,
Muertos
trágicos,
una vez para siempre,
Parecen
moverse!
Mientras
que nosotros, rígidos
en esta sola vida
Ni
siquiera a esta de aquí
sabemos
vivirla!
Hablamos
atolondradamente o nos callamos durante años,
Penosamente,
antiesteticamente,
¡
Y
no sabemos dónde,
diablos, poner nuestras manos!
Pleacă
trenul
Când
stai în tren şi pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat tu?
Primăvara şi toamna
Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?
Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colţ
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruţă
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, oraşe, continente
De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?
De ce ai impresia că ai plecat tu?
Primăvara şi toamna
Te tot uiţi pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?
Toată viaţa m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colţ
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruţă
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, oraşe, continente
De ce sunt copleşit de atâtea emoţii,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?
El
tren se va
Cuando estás en el
tren y el tren vecino se va,
¿Por qué tienes la
impresión que el que se fue
eres tú?
En primavera o en
otoño,
Sigues mirando el
cielo, perdido en tus pensamientos,
Nubarrones de
pájaros vienen
Nubarrones de
pájaros se van,
¿Por qué tienes la
impresión que el que anda
eres tú?
Toda mi vida miré
por la ventana,
Clavado en un rincón
de un autobus, de un
tren, de un barco,
sacudido por un
carro,
Miré cómo los
árboles me evitaban,
la gente, los
ciudades, los continentes,
¿Por qué estoy
abrumado por tantas emociones,
¿Por
qué siento como si hubiese conocido
el mundo?
***
Lucian Blaga (1895-1961), poeta, dramaturgo, filósofo rumano.
Lucian Blaga (1895-1961), poeta, dramaturgo, filósofo rumano.
Către Cititori
Aici e casa mea.
Dincolo soarele şi grădină cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
şi aşteptaţi să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeţi-mă, credeţi-mă,
despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei:
despre soartă şi despre şarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creştem,
despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri
şi înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.
A
los lectores
Aquí está mi
casa. Más allá el sol y el jardín con colmenas.
Ustedes pasan por
la calle, miran a través de las rejas del pórtico
y esperan que
hable. - Por dónde empezar?
Creedme, creedme,
se puede hablar de
todo cuanto quieras:
sobre el destino y
sobre la serpiente del bien,
sobre los
arcángeles que aran con el arado
los jardines de
los hombres,
sobre el cielo
hacia el cual crecemos,
sobre el odio y la
caída, la tristeza y las crucifixiones
y ante todo sobre
la gran transición.
Pero las palabras
son las lágrimas de los que tanto habían querido
llorar y no
pudieron.
Tan amargas son
todas las palabras,
por eso -dejadme
andar mudo entre
ustedes,
salir a su camino
con los ojos cerrados.
Pământul
Pe
spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neindurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - indoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
Pământul răspundea.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neindurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - indoielnic şi supus -
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.
Pământul răspundea.
La tierra
Nos recostamos
sobre la espalda en la hierba: tu y yo.
El
aire se derritió
como cera en el horno solar
Fluía a
través de las pajas como un arroyo.
Un silencio
pesado dominaba la tierra
Y
una cuestión
cayó
en mi alma hasta el fondo.
No
tenía
nada que decirme, la tierra?
Toda esta
tierra
despiadadamente
vasta y criminalmente muda,
nada?
Para
entenderla mejor pegué
la oreja a
los campos -dudoso y sometido-
y
bajo los campos entendí
el latido
ruidoso de tu corazón.
La
tierra
respondía.
(Traducción al español Maria Augustina Hîncu)
***
Cezar
Ivănescu (1941-2008), poeta, dramaturgo, escritor rumano.
Turn
când m-am născut, mama,
pe-o masă, întinsă,
cumplit suferea,
mama mea cea bună
pe-o masă;
dar pe cealaltă
mama mea Moartea
goală, lungită, surâdea
atât de frumoasă
mama mea Moartea
surâdea
caci copilul ei ma năşteam
fără ca ea să sufere!
Torre
cuando
nací, mi madre
en
una mesa de operaciones, recostada,
sufría
terriblemente
mi
madre buena en una mesa;
pero
en la otra
mi
madre La Muerte
desnuda,
recostada, sonreía,
tan
bella
mi
madre La Muerte
sonreía
porque
su niño estaba naciendo
¡
sin que ella sufriera!
Rod
mă
voi pierde: şi port în gură limba amară:
un infinit de trupuri albe
mi-am amintit
pe-al căror pântec am sperat să-mi aşez
tonul unui ideal de perfecţiune!
un infinit de trupuri albe
mi-am amintit
pe-al căror pântec am sperat să-mi aşez
tonul unui ideal de perfecţiune!
me
perderé: así llevo en la boca la lengua amarga
un
infinito de cuerpos blancos
me
acordé
del
vientre sobre el cual esperé sentarme
¡el
tono de un ideal de perfección!
(Traducción al español Maria Augustina Hîncu)
***
Nicolae Grigore Mărăşanu (n.1937), poeta,
ensayista, periodista y abogado rumano.
El
Incendio de la Letra A
Con
la pistola en la sien,
el
maestro de escuela enciende la pira.
Con
las altas llamas,
con
el calor ardiente elevándose hasta el cielo,
los
libros arden en el patio de la escuela bajo la invasión.
Los
libros prohibidos,
los
libros condenados a muerte en la hoguera.
Las
llamas penetran difícilmente a través de las hojas
como
si los leyeran,
como
si fuera difícil al fuego encenderlos,
destruir
los libros condenados a muerte.
No
pudiendo aguantar más, la vocal A
se
echa en las llamas.
Siguiendo
el ejemplo de la vocal A,
las
vocales E,I,O,U,Ă se echan en las llamas.
Letra
tras letra,
el
alfabeto se echa en las llamas.
Y
hay tal luz,
Tal
luz en la noche en la que se queman los libros
condenados
a muerte
que
se creería que candelas arden en todo el universo.
Hipnotizado
por la fuerte luz,
estoy
a punto de arrojarme sobre la pira de los libros.
No!,
dice
el maestro de escuela.
Alguien
debe vivir.
Para
que haya alguien que cuente,
Para
que haya algo que contar.
Zaarie.
A propósito
de la inscripción
con la sangre sobre los muros
Me
corté el dedo de la mano derecha,
escribí
con sangre sobre los muros-
El
patriotismo es alimento para el alma!
Empezaron
a burlarse de mí,
de
mi patriotismo ingenuo,
retardado,
declarativo-
decían.
Seguí
escribiendo con sangre sobre los muros-
Dulce
Rumania, te quiero,
por
muy robada que seas,
muy
renegada que seas,
muy
blasfemada que seas!
Decían
que son palabras al alcance de la mano,
que
no son versos,
como
si yo hubiese dicho que lo eran
y
para burlarse más
bañaron
sus dedos en mi sangre
para
contaminarse- decían,
y
riéndose escribían con mi sangre sobre los muros-
¡Madre
Patria, te queremos!
Pero
la sangre
En
la cual bañaban sus dedos no se pegaba a los muros
y
bebedores de sangre bebían mi sangre
para
contaminarse- decían,
y
escribían con mi sangre sobre los muros
riéndose
escribían con mi sangre sobre los muros,
¡Madre
Rumania, te queremos!
Mas
la sangre
en
la cual escribían aún no pegaba a los muros
entonces
cortaron el dedo de su mano derecha
y
escribían con su sangre sobre los muros.
Escribieron.
Y
llorando se durmieron.
(Traducción al español Maria Augustina Hîncu)
***
***
Mulţumesc mult, dragă Maria Augustina Hîncu, strălucită Poetă şi traducătoare în şi din limba lui Cervantes!
RăspundețiȘtergere