celor deportați în Gulaguri
Când am văzut prima dată marea, mii de oameni pe apă
mă ţinteau în ochi,
copil, aceasta mi s-a-ntâmplat.
Azi doar trăsăturile
de pe chipuri sunt altele,
în rest nimic nu s-a
schimbat.
Cu timpul tot mai greu cernem ochii de ceaţă,
chipurile de oameni se-nvăluie-n fum sferic.
Trec mereu sub apă
printre aburi şi gheaţă
ca să ajustez
imaginile mai simetric.
Drumuri de sare, lacrimi hrănindu-se cu alge,
degete răsfirând peşti şi lumină,
răni sângerii fâlfâind săţios
prin catarge,
biodiversitate marină.
Cu timpul apa rămâne
singurul spaţiu
unde pot zbura
îndărăt ca pasărea colibri
ca să țin împreunate clipele de valuri-
cei plecaţi o dată
nu mai pot reveni liberi.
Cei plecaţi o dată
nu mai revin la fel,
se-ntorc în bucăţi sau nu se întorc nicicând.
Rămân spaţii albe și hărţi
trasate rebel-
şi deportaţii credeau că se vor întoarce curând...
Memoria-i coroană-nşirată
cu nuferi pe ape,
florile nu se ofilesc lângă maluri.
Când uitarea aruncă cercuri de lanţuri pe-aproape-
stropii memoriei sar răpăind între valuri.
Caut bunicii care
n-au revenit, pe ape privesc.
Generaţii mai
cercetează fotografii şi cărţi îndeaproape.
Nimic nu s-a schimbat, mii de oameni ochii-mi ţintesc,
sângele meu desenează
hărţi albe pe ape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu