Vreau

Vreau să văd mâinile care despart

Întunericul de lumină în lungi fire,

Să culeg ultima suflare a îndrăgostiţilor

Ce mor pentru iubire.

Să mângâi istoria prin arborele ce-a trăit

Şi mai trăieşte sute de ani,

Să învăţ dragostea de părinţi

În ochii copiilor orfani,

Să strâng mâna ce sculptează scoicile în mare

Şi degetele ce-mi scot din inimă spinii,

S-aud ridurile cum se-aşează pe faţă,

Să mă bucur că-şi găsesc locul în casa mea străinii.

Să înţeleg cum din secole depărtare

Îşi aud durerea fraţii,

Cum trei cuvinte “dor de ţară”,

Pot să omoare exilaţii.

Să prind clipa când ne contopim cu natura,

Adevărul când, zbătându-se, răzbate din tină

Şi ultima privire a deportaţilor

Plecaţi cu gândul că n-o să revină.

Să simt crescând fibra dintre

Speranţe şi inimi zdrobite

Şi sufletul cum adună smerenie

Înaintea recilor morminte,

Să ştiu de ce când ne luptăm nu ne loveşte stânca,

Dar ne răneşte pânza de păianjen.

De ce fericirea acceptă să vină

Numai când stăm goi în faţa destinului, stânjeniţi?

Vreau cu viaţa pe care o trăiesc să mă împac

Cum se împacă pasărea cu cerul, duna cu nisipul fierbintele.

Şi pentru a afla ce vreau să cunosc şi să fac,

Am nevoie să mă nască, de fiecare dată, o singură forţă, Cuvintele.

2008

Je veux

Je veux voir les mains qui séparent

L’obscurité de la lumière en fils longs,

Cueillir le dernier soufflés des amoureux

Qui au nom de l’amour offrent leur vie en don.

Caresser l’histoire à travers l’arbre qui a vecu

Et vit encore des centaines d’années,

Apprendre l’amour envers les parents

Dans les yeux des enfants abandonnés.

Serrer la main qui sculpte les coquilles dans la mer

Et les doigts qui de mon coeur les épines ramassent,

Entendre les rides s’installer sur un visage,

Me réjouir qu’en ma maison les étrangers trouvent leur place.

Comprendre comment, depuis des siècles d’éloignement,

Leur douleur les frères ressentent et vivent,

Comment trois mots – “mal de pays”-

Tuer les exilés peuvent.

Retenir l’instant quand on fussionne avec la nature,

Quand la vérité, tressaillant, jallit de la boue,

Retenir le dernier regard des deportés

Partis en pensant qu’ils ne reviendront plus.

Sentir croitre la fibre entre

Espoirs et coeurs écrasés.

Et sentir l’âme recuillir l’humilité

Devant les tombeaux glacés.

Savoir pourquoi lorsqu’on lutte, le rocher ne nous frappe pas,

Mais nous blesse la toile d’araignée;

Pourquoi le bonheur n’accepte-t-il de venir

Que lorsqu’on est nus face à la destinée?

Je veux avec la vie que je mène me reconcilier,

Comme le fait l’oiseau avec le ciel, la dune avec le sable chaud.

Mais pour cela, en tout ce que je veux connaitre et faire

J’ai besoin de naitre, à chaque fois, d’une seule force, les Mots.

2008