Coroana din cenuşă

1812 – 2012

De două secole ni s-a smuls de pe creştet coroana,

Nevoiţi să vieţuim pe nisipuri mişcătoare.

De două secole speranţa ni-i apa, răbdarea ni-i hrana,

Iluzii etalate pe post de cartuşe,

Lumini cu reflexii mereu schimbătoare.

Aruncată, coroana zace-n cenuşă.

De două secole, invizibilă-i flacăra libertăţii,

Înfruntăm tristeţea în şir de cascade,

Dreptatea amuţeşte la porţile cetăţii,

Adevărul se opreşte ezitând  lângă uşă,

Cuvântul, răscopt, înainte de a fi rostit, cade.

Uitată, coroana zace-n cenuşă.

Iar noi ne naştem împovăraţi de vină,

Răvăşiţi, înainte de a fi putut plânge,

Orbi, înainte de a fi văzut lumină,

Ascunşi după măşti, ca o mână-n mănuşă

Şi azi ne cautăm locul prin istoria scrisă cu sânge.

Singură, coroana suspină-n cenuşă.

Dar cât să îndurăm robiri şi umilinţi?!

Sub paşii noştri pământul geme cu disperare,

Ni se împrumută limba, se-nchiriază ţara şi noi, cuminţi

Spectatori, ne complacem în rol de păpuşă.

Marionete elegante călcate în picioare.

Înstrăinată, coroana plânge-n cenuşă.

De două secole trăim cu jumătate de corp,

Minţindu-ne voit că suntem întregi,

Înaintăm, mutilaţi, cu paşi nesiguri de orb,

Printre tăişuri săltând ca o flacără jucăuşă,

Fără destinaţie, inconştienţi şi vioi.

De două secole, coroana aşteaptă-n cenuşă.