Umbrele încrustate înfăşoară vertical

În fiecare clipă trebuie să fac faţă provocării

parcele nefuncţionale pe corp să le trec cu vederea

pete albe care apar la suprafaţă umbre definitiv încrustate

membrii familiei dispăruţi fără urmă generaţii în urmă

cum s-ar fi mişcat mâinile mele acum

dacă s-ar fi întors din siberii unchiul Iacob

cum ar reflecta ochii mei cerul

dacă mătuşii Marta nu i-ar fi murit copiii

la polul nord toţi unul după altul

umbrele îmi încolăcesc fiinţa se aşează

vertical în faţă la prânz în parc peste tot

privesc în ochi fac semne cu mâna

îşi cer insistent dreptul la viaţă

nu vei avea linişte nicăieri îmi spune îngerul

scapă de ele viaţa-i apă curgătoare 

totu-i pânză albă întinsă peste lume

intră-n apă scapă de ele

Nu eşti în toate minţile de ce dai atenţie umbrelor gândeşte-te

la lucruri serioase fii în rând cu lumea reuşita-i coloana societăţii

dar din 1940 altfel a fost croită lumea şi societăţile

şi de atunci trăiesc cu aşchii de sticlă sub inimă unii pot alţii nu 

eu tac fiindcă roua e un nou punct de plecare

iar stâncile milenare ale Orheiului Vechi

adăpostesc umbre încrustate ce-şi vestesc

revenirile generaţii înainte

bunicul Matei a supravieţuit fiindcă la plecare

şi-a luat un pumn de ţărână de sub prag

mângâia pământul de-acasă la polul nord în fiecare clipă

într-un colţ al buzunarelor pantalonilor uzaţi

ca pe nişte fire electrificate care-l ţineau conectat la viaţă

Nu pot respira integral petele albe zăngănesc pe corp

sunt ruptă fir cu fir dinăuntru cum rupt mi-a fost pământul

intru-n apă umbrele-rizomi în spate întind larg aripile peste lume

se-aştern pânze albe ciuruite de gloanţe kalaşnikov