Crescând din muchia mării

Învăţ mereu să îmblânzesc marea

cum aş învăţa toanele unui cal nărăvaş

singura cale de supravieţuire

punctul meu de echilibru

fiindcă în fiecare clipă lunec altundeva

abrupt şi iremediabil ca o săgeată de foc

şi nimic nu mă poate opri

şi nimeni nu-mi poate întinde o mână de ajutor

mă pomenesc pe marginea unui hău

cerând cu disperare un semn

cu picioarele lunecându-mi mereu înainte

pe o argilă lucioasă

scriu ca să nu strig disperat după ajutor

şi să nu mă audă nimeni cerând ajutor

ca să-mi opresc tremurul mâinilor

care se zbat la orice mişcare a vieţii

ca un animal rănit înainte de a-şi da ultima suflare

ca să fii cu mine trebuie să-ţi asumi

fulgerele stările culorile

salturile mele de umor altele în fiecare clipă

rădăcinile de uscat şi scoicele mele de apă

ridurile tatei când copacii îşi pierd mai devreme frunzişul

şi lacrimile bunicii că nu a mai mers la şcoală

când au sosit sovieticii singura ei rezistenţă

nu tot ce vezi e umbra faptului împlinit

mi-a trebuit ani să înţeleg că în realitate zâmbetul e baraj

pentru  a ţine încuiată uşa de  la intrare

că lipsa lui însemna să spui ceva despre tine

când credeam naiv că zâmbetul e generozitate

că tăcerea-i scheletul valorii

iar braţele de flori sunt capcane deschise

că adevărata poezie nu se scrie în palate

iar unde şchiopătează justiţia

preoţii sunt în topurile oamenilor de afaceri

că libertatea-i discreţie iar unde-i sclavie

oropsiţii tac în timp ce avuţii strigă că n-au nimic...

punctul meu de echilibru marea

nu mi-a dat nici un răspuns mi-a adâncit întrebările

dar iubirea începe acolo unde încep îndoielile