Un spațiu de zbor în trecut

celor deportați în Gulaguri

Când am văzut prima dată marea, mii de oameni pe apă

mă ţinteau în ochi, copil, aceasta mi s-a-ntâmplat.

Azi doar trăsăturile de pe chipuri sunt altele,

în rest nimic nu s-a schimbat.

Cu timpul tot mai greu cernem ochii de ceaţă,

chipurile de oameni se-nvăluie-n fum sferic.

Trec mereu sub apă printre aburi şi gheaţă

ca să ajustez imaginile mai simetric.

Drumuri de sare, lacrimi hrănindu-se cu alge,

degete răsfirând peşti şi lumină,

răni sângerii fâlfâind săţios prin catarge,

biodiversitate marină.

Cu timpul apa rămâne singurul spaţiu

unde pot zbura îndărăt ca pasărea colibri

ca să țin împreunate clipele de valuri-

cei plecaţi o dată  nu mai pot reveni liberi.

Cei plecaţi o dată nu mai revin la fel,

se-ntorc în bucăţi  sau nu se întorc nicicând.

Rămân spaţii albe și hărţi trasate rebel-

şi deportaţii credeau că se vor întoarce curând...

Memoria-i coroană-nşirată cu nuferi pe ape,

florile nu se ofilesc lângă maluri.

Când uitarea aruncă cercuri de lanţuri pe-aproape-

stropii memoriei sar răpăind între valuri.

Caut bunicii care n-au revenit, pe ape privesc.

Generaţii mai cercetează fotografii şi cărţi îndeaproape.

Nimic nu s-a schimbat, mii de oameni ochii-mi ţintesc,

sângele meu desenează hărţi albe pe ape.