Vreau să văd mâinile care despart
Întunericul de lumină în lungi fire,
Să culeg ultima suflare a îndrăgostiţilor
Ce mor pentru iubire.
Să mângâi istoria prin arborele ce-a trăit
Şi mai trăieşte sute de ani,
Să învăţ dragostea de părinţi
În ochii copiilor orfani,
Să strâng mâna ce sculptează scoicile în mare
Şi degetele ce-mi scot din inimă spinii,
S-aud ridurile cum se-aşează pe faţă,
Să mă bucur că-şi găsesc locul în casa mea străinii.
Să înţeleg cum din secole depărtare
Îşi aud durerea fraţii,
Cum trei cuvinte “dor de ţară”,
Pot să omoare exilaţii.
Să prind clipa când ne contopim cu natura,
Adevărul când, zbătându-se, răzbate din tină
Şi ultima privire a deportaţilor
Plecaţi cu gândul că n-o să revină.
Să simt crescând fibra dintre
Speranţe şi inimi zdrobite
Şi sufletul cum adună smerenie
Înaintea recilor morminte,
Să ştiu de ce când ne luptăm nu ne loveşte stânca,
Dar ne răneşte pânza de păianjen.
De ce fericirea acceptă să vină
Numai când stăm goi în faţa destinului, stânjeniţi?
Vreau cu viaţa pe care o trăiesc să mă împac
Cum se împacă pasărea cu cerul, duna cu nisipul fierbintele.
Şi pentru a afla ce vreau să cunosc şi să fac,
Am nevoie să mă nască, de fiecare dată, o singură forţă, Cuvintele.
2008
Je veux
Je veux voir les mains qui séparent
L’obscurité de la lumière en fils longs,
Cueillir le dernier soufflés des amoureux
Qui au nom de l’amour offrent leur vie en don.
Caresser l’histoire à travers l’arbre qui a vecu
Et vit encore des centaines d’années,
Apprendre l’amour envers les parents
Dans les yeux des enfants abandonnés.
Serrer la main qui sculpte les coquilles dans la
mer
Et les doigts qui de mon coeur les épines
ramassent,
Entendre les rides s’installer sur un visage,
Me réjouir qu’en ma maison les étrangers
trouvent leur place.
Comprendre comment, depuis des siècles d’éloignement,
Leur douleur les frères ressentent et vivent,
Comment trois mots – “mal de pays”-
Tuer les exilés
peuvent.
Retenir l’instant quand on fussionne avec la nature,
Quand la vérité, tressaillant, jallit de la
boue,
Retenir le dernier regard des deportés
Partis en pensant qu’ils ne reviendront plus.
Sentir croitre la fibre entre
Espoirs et coeurs écrasés.
Et sentir l’âme
recuillir l’humilité
Devant les tombeaux glacés.
Savoir pourquoi lorsqu’on lutte, le rocher ne
nous frappe pas,
Mais nous blesse la toile d’araignée;
Pourquoi le bonheur n’accepte-t-il de venir
Que lorsqu’on est nus face à la destinée?
Je veux avec la vie que je mène me reconcilier,
Comme le fait l’oiseau avec le ciel, la dune
avec le sable chaud.
Mais pour cela, en tout ce que je veux connaitre
et faire
J’ai besoin de naitre, à chaque fois, d’une
seule force, les Mots.
2008
