La Baule

litoral francez al Oceanului Atlantic

În depărtare se înalţă o fereastră invizibilă.

Îi întrevăd ramele când pescăruşii cad brusc,

Proiectaţi în aer, dintr-n loc în altul.

O fereastră invizibilă din ocean,

Ochi din care cresc zorii,

Flacără albă peste orizont,

Când infinitul se destramă în litere,

Ca penele din aripile unei păsări a cerului.

O fereastră invizibilă din ocean,

Crescută din simfonia rocilor

Şi razele culorilor din curcubeie.

La Baule orice zbor de pasăre proiectează un vis,

Orice fir de nisip ascunde secole,

Orice picătură de apă are adâncimi fără sfârşit.

Caut să prind capătul orizontului-

În faţă, valurile cărnoase ale Ocenaului Atlantic,

Tulburător de infinite: începutul eternităţii.

Ţară orfană

La 23 august 1939 a fost semnat

pactul germano-sovietic

dintre Hitler şi Stalin,

în urma căruia Basarabia a fost smulsă

din trupul României la 28 iunie 1940

Ţară orfană,

Negociată între discuţii,

Glume şi rânjete,

Împărţită de un creion grăbit,

Luleaua în gură, la o pauză de ţigară.

Ţară orfană,

Bucată de trup smulsă pe viu

Din alt trup,

Numai pe oasele fiilor tăi

Poţi redeveni fiinţă.

Ţară orfană,

Două ape care au rupt frate de soră,

Mamă de fiu, sânge de sânge,

Iar acum, cu apele secate între noi,

Ne putem vorbi numai printre lacrimi.

Ţară orfană,

Uitată la o margine de continent,

Cu mări furate, munţi furaţi,

Limbă furată şi oameni născuţi

Cu viitorul furat.

Ţară orfană,

Trăieşti cât ai cine să te înfieze:

Câteva clipe, ici-colo,

Cât cineva, amintindu-şi de tine,

Nu vrea să te lase singură.

Ţară orfană,

Cu oameni în ochii cărora

Lumina a uitat să răsară,

Am ajuns să-ţi recunosc fiii

Din mulţimi, de departe, după privire.

Ţară orfană,

Singurul loc în lume unde

Tăcerile devin cuvinte,

Durerea – piatră

Şi zâmbetul – vină.

Ţară orfană,

Poţi să exişti numai adunând

Un stop de sânge

Din inima fiecărui copil al tău,

Când, de o parte şi alta

A două ape secate,

De fiecare copil al tău

Eşti legată printr-o lacrimă.

Când sosesc într-o ţară

Când sosesc într-o ţară,

Caut să-i înţeleg măreţia

În ochii locuitorilor ei.

Caut firul în sclipirea unei priviri,

În iureşul vântului, în memoria istoriei,

În aerul dramelor, în pulsul singurătăţii,

În mersul grăbit pe cea mai aglomerată stradă,

În măsurile de protecţie naţională a cetăţii.

Precum în muzică există o notă

Care, diferit de celelalte,

Marchează intrarea în alt spaţiu,

Precum ai simţi cuvintele ce urmează să se nască

După starea în care se află stiloul,

Precum inima poetului, în accord cu trăirile lui,

Reacţionează la cea mai neînsemnată atingere,

În firul care-l leagă indisolubil pe om de ţara lui

Stă măreţia unui popor.

La porţile Europei

Nistru tace izbitor, ca un pumnal adormit.

Apa lui nu mai curge, ca altădată, lină.

Frontiera Europei, cetatea domnitorului Ştefan,

Ocupată de armată străină.

De două secole cu sufletul în proteze,

Cum să plângi, când nici lacrima nu mai alină?

Când poporul meu, după lungi rătăciri,

Altui Dumnezeu se închină?

Ţara mea, uitată la porţile Europei,

Miel rănit în afara cetăţii,

Cu trup sângerând nu de boală,

Ci de aşteptarea Libertăţii.

Coroana din cenuşă

1812 – 2012

De două secole ni s-a smuls de pe creştet coroana,

Nevoiţi să vieţuim pe nisipuri mişcătoare.

De două secole speranţa ni-i apa, răbdarea ni-i hrana,

Iluzii etalate pe post de cartuşe,

Lumini cu reflexii mereu schimbătoare.

Aruncată, coroana zace-n cenuşă.

De două secole, invizibilă-i flacăra libertăţii,

Înfruntăm tristeţea în şir de cascade,

Dreptatea amuţeşte la porţile cetăţii,

Adevărul se opreşte ezitând  lângă uşă,

Cuvântul, răscopt, înainte de a fi rostit, cade.

Uitată, coroana zace-n cenuşă.

Iar noi ne naştem împovăraţi de vină,

Răvăşiţi, înainte de a fi putut plânge,

Orbi, înainte de a fi văzut lumină,

Ascunşi după măşti, ca o mână-n mănuşă

Şi azi ne cautăm locul prin istoria scrisă cu sânge.

Singură, coroana suspină-n cenuşă.

Dar cât să îndurăm robiri şi umilinţi?!

Sub paşii noştri pământul geme cu disperare,

Ni se împrumută limba, se-nchiriază ţara şi noi, cuminţi

Spectatori, ne complacem în rol de păpuşă.

Marionete elegante călcate în picioare.

Înstrăinată, coroana plânge-n cenuşă.

De două secole trăim cu jumătate de corp,

Minţindu-ne voit că suntem întregi,

Înaintăm, mutilaţi, cu paşi nesiguri de orb,

Printre tăişuri săltând ca o flacără jucăuşă,

Fără destinaţie, inconştienţi şi vioi.

De două secole, coroana aşteaptă-n cenuşă.

De cealaltă parte de Prut

Nu înţelegeam de ce mă apasă, tăcut,

Aceeaşi inexplicabilă durere,

Până să aflu că de cealaltă parte de Prut

Bate jumătatea inimii mele.

Că cealaltă parte a familiei mi-e dincolo de râu,

Că a trecut timp de când frontiera a fost trasată,

De când corpul mi-a fost amputat până la brâu

Şi a crescut carne nouă peste sârma ghimpată.

Munţii sunt ai mei, nici să-i visez nu mă lasă,

E a noastră numai tăcerea de morminte.

Şi nicăieri în lume nu nă simt acasă

Şi nu-mi alin durerea decât printre cuvinte. 

Urmele iubirii

Unde a fost odată iubire

Cu glas de stâncă,

În cer care şi-a-nfipt

Urma adâncă

Şi peste secole,

Crescute în pielea urmaşilor,

Clipele de iubire ale înaintaşilor

Sângerează încă.