Cum se întâmplă

Cum se întâmplă, o, cum se întâmplă-

Prea repede se-aştern ninsori la tâmplă,

Prea ne mistuie focul durerii,

Rămâne cenuşa- un drum disperării.

Au cât să mai luptăm cu Neînvinsul?

Au cât să mai cuprindem Necuprinsul?

Trişti, vom putea înfrânge, dură, clipa

Care iluziei frânge aripa?...

Am obosit şi sufletul ne doare,

Şi geme, strigă îndoiala care

Ne-ascunde în ne-nvinsele mistere

Şi stăm stingheri sub Flacăra Tăcerii.

Nu ştim care ni-i rostul şi cum suntem:

Lăsăm destinul inimii să cânte.

Grăbit, grăbit păşim spre-o nouă soartă

Necunoscând a sufletului poartă.

1997

Căutând

Căutând respiraţiile tainei,

Am găsit un refugiu al vremii.

Şi-am voit să cuprind necuprinsul,

S-aud glasul iubirii cum geme.

Am crezut să deschid o speranţă

Uitată la fundul uitării

Şi-am aflat o altă viaţă,

Unde gândurile cresc mari troiene.

Unde plânsul e numai cântec,

Unde strigătul e dezmierdare,

Unde-absurdul îţi pare descântesc,

Iar regretul-o rechemare.

Încercat-am să caut o lume

Şi-am găsit un refugiu al vremii.

Simt că am uitat neuitarea

Auzind o iubire cum geme.

1997

Simt...

Simt,

simt că vine la mine

sufletul tău,

călcând peste spinii

           cuvintelor de despărţire

Ştiu,

ştiu că gândul meu

mai ţese

din regretele pustii

               nostalgice fire.

Cred,

cred că iubirea mea

e ca înainte

(când strânsă e în dureroase cuvinte)-

            un foc arzând.

Scriu,

scriu cu lacrima ta

şi frige

căderea ei

                 pe pământ.

Iubite,-mi stă dorul de pază-n picioare:

Arde iubirea mea-n a ta suflare.

1997

La gura sobei tăceam

La gura sobei priveam

Mai mică

Decât focul ce-mi măcina speranţele,

(fiindcă am fost prea optimistă).

La gura sobei tăceam...

Vinovată

În faţa focului care

Îmi topea toate visele

(fiindcă am fost prea vistătoare).

La gura sobei plângeam

Supusă

Focului care-mi zdrobea gândurile

(fiindcă am fost prea gânditoare).

La gura sobei muream

Mai muritoare

Ca focul ce-mi topea viaţa

(fiindcă am crezut, atât am crezut în ea).

1997

Autoportret

Eu ştiu că nu-s decât un gând

Ascuns în rosturi de cuvânt.

Ştiu că mai sunt un fir de dor

Atât de trist rătăcitor.

Sunt umbră din lumina vieţii,

Un strop din roua dimineţii.

Sunt o aripă-a rătăcirii

În alna vârstă a iubirii.

Şi sunt de sens o căutare

Între acest bulgăr de soare.

Sunt în destin o coborâre

Dar ce-i destinul, că-atât doare?

Ştiu că-am venit să caut, sfânt,

Nunaţe în străvechiul cânt.

Şi ştiu că sub cerul deschis

Sunt numai veghea unui vis.

Eu ştiu că nu-s decât cuvânt

Adânc ascuns în ram de gând.

Şi stiu, căci trebuie să ştiu,

Întâi de toate Om să fiu.

1996

În raza gândului

Cuvântu-şi scaldă culorile

În raza gândului nostru.

Tu, iubite, lasă-le să ne orbească

Cu lumina lor incandescentă

Lasă să spună visului să ne subjuge,

Aşteptării- să ne alunge,

Şimţirilor- să ne judece.

De iluzii să ne dezlege

Să văd timpul atunci cum va merge.

Şi ningea târziu,

Din lacrimile mele curge-un pustiu.

Vântul îmi poartă speranţa

Cu paşi grei de soartă.

1997

Cum trec anotimpuri

Strigătul culorii

Înfioară zorii

Trist, lumini de seară

Se acund în vară

Toamna frunza-şi mişcă

Vântul când o pişcă

Iarna tace-a pace

Şi sunt muţi copacii

Printre anotimpuri

Strigăte de timpuri

    1997