Singură

Iubite, nu-ncerca să mă-nţelegi-

Atâtea toamne m-au crescut din vreme.

Că dacă-ai şti durerea să-mi dezlegi,

Ai auzi foşnind în ea poeme.

Şi-amurguri, câte, zborul mi-au cuprins

Din seva mea când se năşteau cuvinte,

C-atunci când din trecut eu m-am desprins-

Am curs în secolul de dinainte.

Şi-n raza orizontului ceresc

Simţeam sunând în stropi a mea suflare.

Şi azi mă pierd, şi iar mă refăsesc

În sufltu-mi cu mii de coridoare.

Trăiesc în slove-al meu destin durut

Şi singurul decor îmi e tăcerea.

Şi în acest poem de foc mi-aud

Şi naşterea, şi zborul, şi căderea...

2000

Seule  

Mon amour, n’essaye pas de me comprendre-

Tant d’automnes m’ont tiré hors du temps,

Que si tu savais deviner ma souffrance

Tu entendrais en elle des poèmes frémissants.

Et combien de crépuscules ont enlacé mon vol

Quand de ma sève se formaient les mots de tourment.

Quand je me suis detachée du passé

J’ai coulé dans le siècle d’avant.

Et dans le rayon de l’horizon célèste

J’entendais mon souffle sonner.

Et aujourd’hui je me perds et je me retrouve

Dans mon ame à mils sentiers.

Je vis mon destin triste dans les mots

Mon seul décor est le silence.

Et dans ce poème de feu j’entends

Mon élan, ma chute, ma naissance.

2000

De toamnă

Afară plouă frunzele de-aramă,

Topind uşor suflarea unor vise.

În umbră mă ascund, ca sub năframă,

Să văd cum cad culori de ploaie stinse.

Lasaţi-mă în toamnă să mă mistui-

Din ochi să scutur zările senine,

Să simt cum taina-şi poartă pasul, tristu-i,

Pe drumul dinspre ieri şi dinspre mâine...

2000

L’automne

Dehors il pleut des feuilles d’airain,

Fondant doucement le souffle des reves.

Comme sous un voile, je me cache dans l’ombre;

Les couleurs, éteintes par la pluie, secouent leur sève.

Laissez-moi me consommer dans l’automne-

Et secouer de mes yeux les horizons sereins.

Alors le mystère porte son pas

Sur le chemin d’hier et de demain.

2000

În fiece avânt…

În fiece avânt

e o cădere,

precum într-un suspin

e-o mângâiere.

În fiece cuvânt

e-o întrebare,

precum în dor fierbinte-

focul mare.

În fiece poet

e-un univers,

precum o lume-ascunsă

într-un vers.

2000

Dans chaque élan…

Il y a une chute

Dans chaque élan,

Comme dans un soupir

Un apaisement.

Une question

Se trove en chaque mot,

Comme en chaque désir ardent/

Un grand feu.

Dans chaque poète

Il y a un univers,

Comme un monde caché

Dans un vers…

2000

Cheia

Mi se întâmplă uneori să uit

Inima descuiată...

Atunci lumea îşi umple, lacomă,

privirea cu mine

încît, când mă privesc,

văd numai ochi:

pe piept, pe mână, pe genunchi.

Şi zilele trăite, ca un lanţ

Vin din urmă:

Cuvintele se amestecă cu roua

Şi rănile cu amurgul.

Mă aşez şi-mi iau

gândurile-n mâini:

-Doamne, iar am uitat cheia...

M-adun într-un suflu

şi cobor în suflet-

îmi trebuie zile şi nopţi să-l străbat:

e tulburător de adânc.

Trec printre rugi şi blesteme,

tăceri şi poeme,

lacrimi şi doruri,

cădei şi zboruri,

printre bucăţi de zare,

umbre şi soare...

Şi cu ochii înrouraţi,

ridic cheia de la fundul sufletului,

căci, Doamne, iar am uitat inima descuiată.

2001

La clef

Il m’arrive parfois d’oublier

de fermer mon coeur à clef…

À ce moment-là le monde se précipite,

me dévore de son regard et s’emplit de moi.

Alors je vois des yeux partout: sur la poitrine,

sur la main, sur les genoux.

Et les jours passés, comme une chaine,

me suivent:

les mots se melent à la rosée

et les blessures au crepuscule.

Je m’assois et je prends

mes pensées  dans les mains:

-Oh, mon Dieu, j’ai oublié de nouveau la clef…

Je me rassamble dans un souffle

et je descends dans l’ame-

il me faut des jours et des nuits

pour la traverser,

elle est profonde jusqu’au trouble.

Je passe parmi des prières et des blasphèmes,

Des silences et des poèmes,

Des chutes et des élans,

Des morceaux d’horizon,

Des ombres et des sons.

Et, la rosée dans les yeux,

Je soulève la clef du fond de l’ame.

Car, mon Dieu, de nouveau

J’ai oublié de fermer mon coeur à clef…

2001

Când mă îmbrăţişează Poezia

Mai liberă-s ca cerul şi ca marea

Când mă îmbrîţişează Poezia,

Mai sunătoare sunt ca melodia
şi mai nemăsurată decât zarea.

Tulburătoare sunt ca simfonia

Când în cuvinte-mi regăsesc cărarea.

Şi mai aproape sunt decât chemarea

Şi mai departe ca-n zbor ciocârlia.

Sub paşii mei se tânguie pământul

Că, atingându-l, saltă-n el cuvântul.

Şi eu sunt mai profundă ca durerea.

Albastru scrisul mi-i, ca cerul viu,

Că pana-n pânza lui înmoi când scriu

Şi mă înalţă în văzduh tăcerea...

2000

Lorsque m’embrasse, puissante, la Poésie  

Je suis plus libre que le ciel, ce don,

Lorsque m’embrasse, puissante, la Poésie,

Je suis bien plus sonore qu’une mélodie

Et plus démesurée que l’horizon.

Aussi troublante que la symphonie

quand dans les mots je reconnais mon nom.

Je suis plus proche que l’harmonie d’un son,

plus eloignée qu’un ancien oubli.

Et sous mes pas la terre aimée sursaute:

quand je la touche, les mots en elle dansent

et je deviens plus sombre qu’une souffrance.

Mon écriture comme le ciel vif est bleue,

car dans sa toile je mouille ma plume de feu

Et vers le ciel m’élève le silence.

2000