Nistru tace izbitor, ca un pumnal adormit.
Apa lui nu mai curge, ca altădată, lină.
Frontiera Europei, cetatea domnitorului Ştefan,
Ocupată de armată străină.
De două secole cu sufletul în proteze,
Cum să plângi, când nici lacrima nu mai alină?
Când poporul meu, după lungi rătăciri,
Altui Dumnezeu se închină?
Ţara mea, uitată la porţile Europei,
Miel rănit în afara cetăţii,
Cu trup sângerând nu de boală,
Ci de aşteptarea Libertăţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu