4

Ani în şir,
adolescentă în exil,
când auzul îmi convertea
lumea în tăceri adânci,
şi aproape că nu rostii un cuvânt
în primii ani de exil
veneam duminică în zori pe malul Mediteranei
cu inima plină de cioburi de sticlă.

Marea- prima mea liturghie duminicală,

mare- altar.
Mă închinam cu pietate,
îmi lăsam încălţămintea şi hainele
şi mă aruncam în apa Calancelor.

Nu exista nici un risc:

Duminică în zori nu-s salvamari
să-mi strige că depăşesc bariera de securitate
când planam kilometri şi kilometri în tunel
dincolo de accesul permis, kilometri şi kilometri.

Nici un risc.
Scuturându-mi cioburile,
în apă nimeni nu s-ar fi tăiat atingându-le-
în apă totul devine mângâiere:
iluziile, armele.

Ani în şir, hrana de acasă în exil

era carnea Mediteranei
când scrisorile mamei nu ajungeau la destinaţie
şi nu exista alt mod de comunicare.

Nici un risc. În apă nu se văd lacrimile

nici sângele ţâşnind din răni deschise,
În apă totul devine un întreg-
cicatricele, curenţii marini.

Kilometri şi kilometri în tunelul fierbinte;

în urma mea pluteau cioburi de sticlă
pe apa Mediteranei
ani în şir.




Largos años

adolescente en exilio,
cuando mi oído convertía
el mundo en silencios profundos
y yo no había pronunciado ninguna palabra
en aquellos primeros tiempos
iba el domingo al amanecer al borde del Mediterráneo  
con el corazón astillado.

El mar, mi primera liturgia dominical.

el mar-altar.
Me inclinaba con piedad
me quitaba los zapatos y la ropa
y me echaba al agua de las Calanques.

No existía ningún riesgo:

el domingo al amanecer
no había salvavidas para gritarme
que no sobrepasara la línea de seguridad
cuando planeaba kilómetros y kilómetros a través del túnel,
más allá del acceso permitido, kilómetros y kilómetros.

Ningún riesgo. Sacudidas las astillas en el agua,

nadie se cortaría tocándolas. 
En el agua todo llega a ser caricia
las ilusiones, las armas.

Largos años, la comida de mi hogar en el exilio

era la carne del Mediterráneo,
cuando las cartas de mi madre no llegaban
y no existía otro modo de comunicación.

Ningún riesgo. En el agua no se ven las lágrimas,

tampoco la sangre surgiendo desde heridas abiertas,
en el agua todo se hace un todo entero:
las cicatrices, las corrientes marinas.

Kilómetros y kilómetros en el túnel caliente;

detrás de mí flotaban las astillas de vidrio
sobre el agua del Mediterráneo
largos años.