sâmbătă, 15 iulie 2017

Chroniques

 

                                                  Maria Augustina Hâncu
 
 
Când am descoperit spațiul cultural francez, în urmă cu mulți ani, și dorind să mă integrez mai bine în noua (pentru mine) societate occidentală, am avut de la bun început dorința să cunosc operele autorilor francezi și francofoni recompensate cu cele mai prestigioase premii literare. O cale interesantă și rapidă de a înțelege mai bine modul de gândire al francezilor și cum funcționează societatea, dacă luăm în considerare că selecția operelor premiate ține cont, pe lângă valoarea literară, și de aspectul comercial, de numărul de exemplare vândute, altfel spus, de interesul publicului față de o problematică adusă în prim-plan. Când vorbim despre literatură, în Franța zilelor noastre, ne gândim în primul rând la proză (romane, nuvele), dar și la eseuri, publicistică, interviuri, mărturii, studii literare, mai puțin la poezie. De aici și sentimentul de acreditare (confirmare) din partea opiniei publice față de angajamentul intelectualilor francezi – romancieri, eseiști sau filosofi (Michel Houellebecq, Alain Finkielkraut, Gilles Lipovetsky, Jean d’Ormesson, ca să cităm doar câteva nume de intelectuali francezi angajați, în viață). Totuși, un bun prozator este, în esență, plăsmuit de poezie (ca univers și percepție). Poezia este un rezumat al artei, un fundament general. Remarc nu doar faptul că un (bun) prozator este, implicit, un (bun) poet – dovadă fiind și pendularea între genuri, de la poezie la proză, mai rar în sens invers, ci și caracterul polivalent al oricărei personalități dintr-un domeniu de activitate.
Or, continuând linia angajamentului literar, prestigiosul Premiu Goncourt – acordat de mai bine de un secol – este pe undeva o fotografie a societății franceze într-un anumit moment (à un instant t), în sensul punerii în valoare a unui roman care tratează un subiect de actualitate și important în sensul cel mai larg, umanist, al cuvântului. Romanul care se bucură de acest premiu este considerat de Academia Goncourt drept „cea mai bună operă de ficțiune în proză’’ apărută în anul în curs. Faptul că opera premiată poate genera o agitație mediatică, pe fundalul unei diversități a opiniilor, nu diminuează din valoarea premiului Goncourt, perceput aproape ca o marcă a identității naționale franceze.
Sunt opere recompensate cu Premiul Goncourt care pot fi considerate reprezentative pentru spiritul societății franceze într-o anumită epocă: „Focul” (1916) de Henri Barbusse, „La umbra fetelor în floare” (1919) de Marcel Proust, „Condiția umană” (1933) de André Malraux, „Mandarinii” (1954) de Simone de Beauvoir, „Ai toată viața înainte” (1975) de Romain Gary-Emile Ajar, „Strada dughenelor întunecoase”(1978) de Patrick Modiano, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2014, „Amantul” (1984) de Marguerite Duras etc
Ceea ce deosebeste aceste romane de majoritatea celor recompensate cu prestigiosul premiu în ultimii 5-10 ani, este tocmai absența acestui „fundament poetic” despre care vorbeam (fundament construit, în mod solid, din imagini, gesturi, secvențe, priviri, reacții, complexe, tulburări, obsesii, reflexe ale personajelor literare), astfel încât opera literară să lase urme adânci în inima cititorului. Și asta nu pentru că în zilele noastre nu se scrie la fel de bine cum se scria odinioară, ci pentru că scriitura franceză contemporană reflectă starea de spirit a epocii. Se practică mai curând un stil dens și sobru, o scriitură care preferă să-și continue drumul direct spre obiectivul (intriga) vizat(ă) fără ezitări și ocolișuri, după logica pragmatică a societății occidentale, ceea ce ar putea surprinde publicul din alte spații culturale, înzestrat poate cu o capacitate de analiză mai profundă și cu o sensibilitate mai pronunțată când e vorba despre percepția unui mesaj umanist. În acest context discutăm despre Premiul Goncourt – 2016.
Dacă romanele premiate în 2014 (Pas pleurer, Lydie Salvayre) și 2015 (Boussole, Mathias Enard) se axează prioritar pe dimensiunea istorică (războiul civil spaniol de acum opt decenii sau o călătorie în Orient), romanul premiat în 2016, Chanson douce („Cântec duios”), de Leïla Slimani, pune în lumină câteva reflecții despre societatea de azi.
Romanul, apărut la Editura Gallimard, a fost desemnat din primul tur de scrutin (selecţia juriului, făcută într-un singur tur, este destul de rară în istoria Goncourt-ului), cu şase voturi favorabile contra celor două primite de Gaël Faye (Petit Pays) şi a câte unuia pentru Catherine Cusset (L'Autre qu'on adorait) şi Régis Jauffret (Cannibales).
Tânăra romancieră, de 35 de ani, Leïla Slimani, s-a născut la Rabat, Maroc, și a venit în Franța la 18 ani, unde a studiat Literele, apoi Ştiinţele Politice, după care a devenit jurnalistă pentru Jeune Afrique. Romanul premiat este cea de-a doua carte a autoarei. Chanson douce relatează povestea uciderii a doi copii de către bona lor. O istorie terifiantă, un act violent povestit încă de la începutul romanului, scriitoarea reușind să mențină cititorul în suspans, inițiindu-l în investigarea motivelor crimei.
Primul meu sentiment, după lectura cărții, a fost unul de empatie, revoltă și durere. O situație cauzată esențialmente de o profundă singurătate, periculoasă și distrugătoare, care generează frustrare, violență și nebunie.
Titlul romanului, Chanson douce, face referință la un cântec al lui Henri Salvador, un cântec duios, asemeni unui cântec de leagăn, pe care mama îl murmură pruncului în leagăn, un titlu care, prin gestul ireparabil al bonei, se revelă cinic, îți provoacă fiori reci. Romanul se deschide cu înștiințarea despre scena macabră a infanticidului: „Bebeluşul a fost găsit mort. […] Fetiţa trăia încă în momentul sosirii salvării”. Louisa, dădaca angajată de Myriam şi Paul Massé, îi asasinează pe cei doi copii, Mila şi Adam. Prin reacția violentă a mamei disperate la vederea cadavrelor copiilor – țipătul ei de animal rănit de moarte –, prin deznodământul dramatic al acțiunii anunțat încă din primele pagini, cititorul și naratorul devin complici, împărtășesc aceeași relație afectivă față de personaje.
Unul din punctele forte ale romanului este imposibilitatea sau refuzul părinților de a se îndoi de bonă, care, sub înfățișarea ei de îngrijitoare conștiincioasă și ireproșabilă, se va dovedi o ființă perversă, o adevărată asasină.
Cuplul format din Paul, inginer de sunet, şi Myriam Massé, avocată, este absorbit de activitatea lor profesională. Soţii sunt debordați de grijile casnice, fapt pentru care apelează la serviciile unei bone. Luisa pare să întrunească toate calitățile pentru a fi aleasă dintre alte candidate. Încetul cu încetul, dădaca le câștigă încrederea și devine parte a familiei („s’incruste”): se apropie mult de copii, își asumă sarcinile menajere, pătrunde în intimitatea celor doi soți. Va însoți familia până și în vacanțele petrecute în străinătate. Dintr-o lipsă acută de comunicare, toate personajele cărții suferă, sunt sfâșiate de o cruntă solitudine, stare ce va conduce iremediabil spre tragedie: cuplul care, sub aparențele politeții și a unui anume conformism occidental, va manifesta față de dădacă o indiferenţă justificată de buna educaţie; starea de derivă și abandon pe care o trăiește Myriam, în calitate de mamă și soție care va deveni amanta șefului cabinetului de avocați la care lucrează; lipsa totală de comunicare între cei doi soți, când Luisa va merge cu copiii în oraș pentru a le permite lui Paul și Myriam, rămași singuri la cină, să-și regăsească apropierea; situația Luisei, în grav dez­echilibru afectiv, după ce unicul ei copil, Stephanie, a plecat de acasă fără a-i da vreo veste ani de zile, depășindu-și cu greu crizele adolescenței, eșecurile care au condus la exmatricularea ei din liceu. Ca o condiție a supraviețuirii, bona își va modela rapid comportamentul în funcție de dorința ei de a-și regăsi echilibrul – și această dorință va deveni, în cele din urmă, criminală.
Leïla Slimani pune în evidență condiția atipică a rolului de dădacă, situat la granița dintre general și intim, fapt pentru care romanul a cucerit publicul francez încă de la apariția lui: cititorii s-au recunoscut în familia formată din cei doi părinţi activi profesional; s-au recunoscut în concesiile pe care sunt constrânși să le facă, pendulând între familie şi obligaţiile profesionale copleșitoare; s-au regăsit în sentimentul de încredere atunci când îşi lasă copiii în grija unor terţe persoane. După primul său roman, Dans le jardin de l’ogre (În grădina căpcăunului), Leïla Slimani confirmă, prin succesul celui de-al doilea roman, talentul său de scriitoare care sondează profunzimea dezechilibrelor umane, într-un stil percutant, sobru și concis. Leïla Slimani este cea de-a 12-a femeie care a fost recompensată cu Premiul Goncourt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu