Când
am descoperit spațiul cultural francez, în urmă cu mulți ani, și dorind să mă
integrez mai bine în noua (pentru mine) societate occidentală, am avut de la
bun început dorința să cunosc operele autorilor francezi și francofoni
recompensate cu cele mai prestigioase premii literare. O cale interesantă și
rapidă de a înțelege mai bine modul de gândire al francezilor și cum
funcționează societatea, dacă luăm în considerare că selecția operelor premiate
ține cont, pe lângă valoarea literară, și de aspectul comercial, de numărul de
exemplare vândute, altfel spus, de interesul publicului față de o problematică
adusă în prim-plan. Când vorbim despre literatură, în Franța zilelor noastre,
ne gândim în primul rând la proză (romane, nuvele), dar și la eseuri,
publicistică, interviuri, mărturii, studii literare, mai puțin la poezie. De
aici și sentimentul de acreditare (confirmare) din partea opiniei publice față
de angajamentul intelectualilor francezi – romancieri, eseiști sau filosofi
(Michel Houellebecq, Alain Finkielkraut, Gilles Lipovetsky, Jean d’Ormesson, ca
să cităm doar câteva nume de intelectuali francezi angajați, în viață). Totuși,
un bun prozator este, în esență, plăsmuit de poezie (ca univers și percepție).
Poezia este un rezumat al artei, un
fundament general. Remarc nu doar faptul că un (bun) prozator este,
implicit, un (bun) poet – dovadă fiind și pendularea între genuri, de la poezie
la proză, mai rar în sens invers, ci și caracterul polivalent al oricărei
personalități dintr-un domeniu de activitate.
Or,
continuând linia angajamentului literar, prestigiosul Premiu Goncourt – acordat
de mai bine de un secol – este pe undeva o fotografie a societății franceze într-un
anumit moment (à un instant t),
în sensul punerii în valoare a unui roman care tratează un subiect de
actualitate și important în sensul cel mai larg, umanist, al cuvântului.
Romanul care se bucură de acest premiu este considerat de Academia Goncourt
drept „cea mai bună operă de ficțiune în proză’’ apărută în anul în curs.
Faptul că opera premiată poate genera o agitație mediatică, pe fundalul unei
diversități a opiniilor, nu diminuează din valoarea premiului Goncourt,
perceput aproape ca o marcă a identității naționale franceze.
Sunt
opere recompensate cu Premiul Goncourt care pot fi considerate reprezentative
pentru spiritul societății franceze într-o anumită epocă: „Focul” (1916) de Henri Barbusse, „La
umbra fetelor în floare” (1919) de Marcel Proust, „Condiția umană” (1933) de
André Malraux, „Mandarinii” (1954)
de Simone de
Beauvoir, „Ai toată viața înainte” (1975) de Romain Gary-Emile Ajar, „Strada
dughenelor întunecoase”(1978) de Patrick Modiano, laureat al Premiului Nobel
pentru Literatură în 2014, „Amantul” (1984) de Marguerite Duras etc
Ceea
ce deosebeste aceste romane de majoritatea celor recompensate cu prestigiosul
premiu în ultimii 5-10 ani, este tocmai absența acestui „fundament poetic”
despre care vorbeam (fundament construit, în mod solid, din imagini, gesturi,
secvențe, priviri, reacții, complexe, tulburări, obsesii, reflexe ale
personajelor literare), astfel încât opera literară să lase urme adânci în
inima cititorului. Și asta nu pentru că în zilele noastre nu se scrie la fel de
bine cum se scria odinioară, ci pentru că scriitura franceză contemporană
reflectă starea de spirit a epocii. Se practică mai curând un stil dens și
sobru, o scriitură care preferă să-și continue drumul direct spre obiectivul
(intriga) vizat(ă) fără ezitări și ocolișuri, după logica pragmatică a
societății occidentale, ceea ce ar putea surprinde publicul din alte spații
culturale, înzestrat poate cu o capacitate de analiză mai profundă și cu o
sensibilitate mai pronunțată când e vorba despre percepția unui mesaj umanist.
În acest context discutăm despre Premiul Goncourt – 2016.
Dacă
romanele premiate în 2014 (Pas
pleurer, Lydie Salvayre) și 2015 (Boussole, Mathias Enard) se axează prioritar pe dimensiunea
istorică (războiul civil spaniol de acum opt decenii sau o călătorie în
Orient), romanul premiat în 2016, Chanson
douce („Cântec duios”), de Leïla
Slimani, pune în lumină câteva reflecții despre societatea de azi.
Romanul,
apărut la Editura Gallimard, a fost desemnat din primul tur de scrutin
(selecţia juriului, făcută într-un singur tur, este destul de rară în istoria
Goncourt-ului), cu şase voturi favorabile contra celor două primite de Gaël
Faye (Petit Pays) şi
a câte unuia pentru Catherine Cusset (L'Autre qu'on adorait) şi Régis Jauffret (Cannibales).
Tânăra
romancieră, de 35 de ani, Leïla Slimani, s-a născut la Rabat, Maroc, și a venit
în Franța la 18 ani, unde a studiat Literele, apoi Ştiinţele Politice, după
care a devenit jurnalistă pentru Jeune Afrique. Romanul premiat este cea de-a
doua carte a autoarei. Chanson
douce relatează povestea uciderii
a doi copii de către bona lor. O istorie terifiantă, un act violent povestit
încă de la începutul romanului, scriitoarea reușind să mențină cititorul în
suspans, inițiindu-l în investigarea motivelor crimei.
Primul
meu sentiment, după lectura cărții, a fost unul de empatie, revoltă și durere.
O situație cauzată esențialmente de o profundă singurătate, periculoasă și
distrugătoare, care generează frustrare, violență și nebunie.
Titlul
romanului, Chanson douce,
face referință la un cântec al lui Henri Salvador, un cântec duios, asemeni
unui cântec de leagăn, pe care mama îl murmură pruncului în leagăn, un titlu
care, prin gestul ireparabil al bonei, se revelă cinic, îți provoacă fiori
reci. Romanul se deschide cu înștiințarea despre scena macabră a
infanticidului: „Bebeluşul a fost găsit mort. […] Fetiţa trăia încă în momentul
sosirii salvării”. Louisa, dădaca angajată de Myriam şi Paul Massé, îi
asasinează pe cei doi copii, Mila şi Adam. Prin reacția violentă a mamei disperate
la vederea cadavrelor copiilor – țipătul ei de animal rănit de moarte –, prin
deznodământul dramatic al acțiunii anunțat încă din primele pagini, cititorul
și naratorul devin complici, împărtășesc aceeași relație afectivă față de
personaje.
Unul
din punctele forte ale romanului este imposibilitatea sau refuzul părinților de
a se îndoi de bonă, care, sub înfățișarea ei de îngrijitoare conștiincioasă și
ireproșabilă, se va dovedi o ființă perversă, o adevărată asasină.
Cuplul
format din Paul, inginer de sunet, şi Myriam Massé, avocată, este absorbit de
activitatea lor profesională. Soţii sunt debordați de grijile casnice, fapt
pentru care apelează la serviciile unei bone. Luisa pare să întrunească toate
calitățile pentru a fi aleasă dintre alte candidate. Încetul cu încetul, dădaca
le câștigă încrederea și devine parte a familiei („s’incruste”): se apropie
mult de copii, își asumă sarcinile menajere, pătrunde în intimitatea celor doi
soți. Va însoți familia până și în vacanțele petrecute în străinătate. Dintr-o
lipsă acută de comunicare, toate personajele cărții suferă, sunt sfâșiate de o
cruntă solitudine, stare ce va conduce iremediabil spre tragedie: cuplul care,
sub aparențele politeții și a unui anume conformism occidental, va manifesta
față de dădacă o indiferenţă justificată de buna educaţie; starea de derivă și
abandon pe care o trăiește Myriam, în calitate de mamă și soție care va deveni
amanta șefului cabinetului de avocați la care lucrează; lipsa totală de
comunicare între cei doi soți, când Luisa va merge cu copiii în oraș pentru a
le permite lui Paul și Myriam, rămași singuri la cină, să-și regăsească
apropierea; situația Luisei, în grav dezechilibru afectiv, după ce unicul ei
copil, Stephanie, a plecat de acasă fără a-i da vreo veste ani de zile,
depășindu-și cu greu crizele adolescenței, eșecurile care au condus la
exmatricularea ei din liceu. Ca o condiție a supraviețuirii, bona își va modela
rapid comportamentul în funcție de dorința ei de a-și regăsi echilibrul – și
această dorință va deveni, în cele din urmă, criminală.
Leïla
Slimani pune în evidență condiția atipică a rolului de dădacă, situat la
granița dintre general și intim, fapt pentru care romanul a cucerit publicul
francez încă de la apariția lui: cititorii s-au recunoscut în familia formată
din cei doi părinţi activi profesional; s-au recunoscut în concesiile pe care
sunt constrânși să le facă, pendulând între familie şi obligaţiile profesionale
copleșitoare; s-au regăsit în sentimentul de încredere atunci când îşi lasă
copiii în grija unor terţe persoane.
După primul său roman, Dans le
jardin de l’ogre (În
grădina căpcăunului), Leïla Slimani confirmă, prin succesul celui de-al doilea
roman, talentul său de scriitoare care sondează profunzimea dezechilibrelor
umane, într-un stil percutant, sobru și concis. Leïla Slimani este cea de-a
12-a femeie care a fost recompensată cu Premiul Goncourt.
Revista
Contrafort, Nr. 11-12(255-256), noiembrie-decembrie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu