Tascha, Mira Feticu

Un roman tulburător şi autentic. O scriitură vie şi  precisă, capabilă  să redea cu măiestrie şi umor universul a două lumi paralele, decalajul Est-Vest (Olanda-România), modul de a fi al olandezilor şi al românilor, în toată splendoarea lui singulară şi paradoxală. Având drept sursă de inspiraţie «furtul de artă al secolului» de la Muzeul de Artă  din Rotterdam din octombrie 2012, comis de doi infractori români (Adrian Pricop şi Radu Dogaru ), autoarea Mira Feticu creează un roman dramatic în care personajele, prinse în vârtejul unor circumstanţe incontrolabile, îşi trăiesc condiţia de victime. Inconsecvenţă, teamă, manipulare ori minciună sunt doar câteva forme de exprimare a acestei frustrări. O proiectare reuşită a unor realităţi sociale indeniabile. Un roman excepţional.    

Scris iniţial în neerlandeză cu titlul Tascha.De roof uit de Kunsthal, - autoarea Mira Feticu fiind originară din România şi stabilită de mai bine de un deceniu  în Olanda-, publicat în 2015 şi  bucurându-se de un mare succes în Olanda şi în alte ţări europene, romanul Tascha a fost editat şi în limba română în 2016 la editura Pleaide (Satu Mare), în traducerea autoarei.

Intrarea în roman frapează prin motto-ul 2, rocambolesc şi straniu: «Şi cum e să spui adevărul?» întrebă poliţista. «O uşurare», minţi Tascha. Un prim semnal prin care cititorul este informat că drumul spre adevăr va fi pavat cu disimulări şi minciuni, utilizate ca arme de (auto) protecţie a victimelor sau ca strategii de demascare a hoţilor. Romanul este construit în totalitate în jurul investigaţiei efectuate de poliţia olandeză  în România (în cea de-a două vizită a lor), în scopul de a găsi tablourile furate sau cel puţin de a afla noi indici care ar facilita desfăşurarea anchetei.Tascha, iubita lui Radu Dogaru, îi insoţeşte pe poliţiştii olandezi în România, «ţara paradoxurilor», loc în care «nimeni nu venea să rămână, toţi veneau ca să aibă de unde să plece»,

Aventura căutarii tabourilor va fi pusă în acţiune de grupul de poliţişti (doi olandezi şi cinci români), prin demersuri insolite precum săparea gropilor în cimitir (Tascha a declarat că tablourile au fost ingropate în cimitirul din satul natal al lui Radu) sau expertiza cenuşii tablourilor arse (Olga Dogaru, mama lui Radu, a mărturisit că le-a ars). Intercaţiunea poliţistilor olandezi cu cei români va oferi perspectiva unei apropieri care va permite cunoaşterea lor, cu un mod de gândire şi un fel de a fi pe cât de similar, în postura lor de colegi, pe atat de distinct. Două modele de societate diferite: occidental (conştiincios) şi est-european (superficial, în care aparenţele primează, ospitalitatea, «mesele grele cu bucate» pentru a lăsa o impresie bună oaspeţilor).  

Este revelatoare postura pe care Mira Feticu o atibuie personajelor romanului, fiecare având rolul său de victimă, inclusiv politiştii olandezi, victime ale manipulării hoţilor.

În prefaţa ediţiei românesti a romanului, criticul Alex Ştefanescu afirmă, pe bună dreptate, că «datorită Mirei Feticu, se recuperează ceva din onoarea pierdută a românilor». Prin scrierea propriu-zisă a romanului, dar şi prin dialogurile personajelor din roman, cum ar fi exemplul Adrianei, experta venită de la Bucureşti, invitată la cină cu grupul de poliţişti olandezi şi români, care declară cu diplomaţie:

«De-a lungul istoriei, cazul mamei care distruge opere de artă ca să-şi acopere fiul nu e unic. Stephane Breitwieser a furat peste două sute de opere de artă din muzee din Europa în anii '90. Când poliţia l-a investigat, maică-sa a recunoscut că a distrus zeci de opere de artă, tăindu-le şi pe altele le-a aruncat într-un canal. «Pâtre endormi» a lui François Boucher, secolul al XVII-lea, ar fi fost unul din tablourile distruse de mama lui Stephane Breitwieser.» 

Prezenţa Taschei în roman are o însemnătate aparte. Tascha va deveni victimă a traficului de fiinţe umane după ce s-a îndrăgostit de Radu Dogaru, un băiat din satul ei de baştină, pe care îl va urma în Olanda, unde va fi vândută chiar de acesta şi forţată să se prostitueze. Tânăra trăieşte drama culpabilităţii şi a sentimentului de ruşine, fapt ce-i accentuează condiţia dramatică accidentală:

«Pe drumul spre cimitir Tascha nu înălţă  capul din pământ, de parcă ochii tuturor celor din sat plecaţi să adune căpşuni în Spania ar fi rămas acasă, s-o vadă pe ea escortată de poliţie. «Te simţi bine? întrebă o voce lângă ea, în engleză. Tascha tresări. Simţi cum, sub gluga trasă peste cap, urechile începeau să i se incălzească. «Nu prea», răspunse ea tot în engleză.»

În pofida sfâşierii interioare, Tascha nu are altă alegere de moment decât cea de aşi continua «activitatea» de prostituată, pentru aşi ajuta tatăl bolnav rămas într-un spital din România, un drum necruţător şi nemilos, de la care parcă nu există cale de întoarcere, aşa cum te-ai afla în imposibilitatea ieşirii dintr-un cerc vicios. Aceasta şi constituie, de fapt, drama romanului: situaţia de a nu avea de ales decât constrângerea, în lipsa oricărei alte perspective de viitor. Cel puţin, a unui viitor apropiat.

Asemeni scriitoarei fino-estoniene Sofi Oksanen, care  abordează  în romanul «Purificare» tema traficului de fiinţe umane (Zara şi proxeneţii Pasha şi Lavrentii), Mira Feticu ştie sa pună în evidenţă aspecte generatoare ale acestei situaţii dramatice, consecinţă directă şi ineluctabilă a unei societăţi în derivă, în plină tranziţie post-comunistă.

Pe de o parte, inocenţa de copil a Taschei, care asemeni Zarei la Sofi Oksanen, se va dovedi un handicap, un punct vulnerabil în avantajul traficanţilor. O inocenţă care creează şi consolidează o legătură afectivă directă cu cititorul: «râsul ei îi stătea în ochi, gata să i se rostogolească pe faţa rotundă, de copil.»

Pe de altă parte, violenţa, în toată cruzimea si absurditatea ei:

«Tascha se gândea că ar fi putut să răspundă că la ea în sat bătaia era o dovadă de iubire. Bărbaţii  îşi băteau nevestele, părinţii îşi băteau copiii şi copiii băteau şi ei ce puteau...»  O violenţă, fizică şi psihologică care a pus stăpânire şi pe Tascha: pe durata romanului, o vedem cum îşi trage mereu cu dinţii pieliţa de sub unghii, până la sânge.

Impactul pe care romanul îl produce asupra cititorului este într-atât de puternic, încât pare dificil să  determini pe balanţă greutatea/valoarea pagubelor aduse victimelor: dispariţia irecuperabilă a celor şapte picturi, printre care lucrări de Picasso, Matisse, Monet şi Gauguin, în valoare 18 milioane de euro sau destinul sacrificat de sclavă şi prostituată al Taschei.

            Un roman de o violenţă extremă, redată inteligent şi subtil, deloc ostentantoriu. Un moment de reflecţie asupra a două lumi pe cât de apropiate -aceeaşi cultură europeană- pe atât de îndepărtate.

Un roman simbolic, despre o pasăre rănită de destin. Tascha.